sâmbătă, 30 aprilie 2011

Incolor, inodor si insipid de Visiniu

Pai unde, doamne iarta-ma, as fi putut eu s-o iau razna in luna mai, daca nu pe un camp plin de flori? Flori pe care un gradinar mai nebun ca mine le-a facut sa infloreasca doar asa, de-al dracului, ca sa am eu unde sa ma imprastii printre magnolii si crini, lamaita si trandafiri, liliac si margarete, maci si papadii, desprinse toate de pe una si aceeasi tulpina de nu-ma-uita.

Altadata n-as fi tinut doar pentru mine bucuria unei astfel de rataciri si as fi impartit-o cu cei pe care i-as fi vrut aproape. Eh, de data asta, m-am ascuns in acel univers ca sub un clopot, si n-am mai lasat pe nimeni sa intre si sa fure din florile mele, doar de dragul de a-si citi in petalele lor: “ma iubeste, nu ma iubeste”. 
Ete, nah! Uite ca nu-mi mai pasa de apropierile si departarile noastre!
M-am aruncat la pamant si am cazut in cer…aia care isi imagineaza ca se inalta atunci cand zboara, sunt niste fraieri :)
Pe cer norii luau niste forme incerte. Mai Intai i-am vazut ca pe niste razboinici in lupta, pentru ca apoi sa se transforme in brate larg deschise spre imbratisare.
Ploua, si cu fiecare picatura de apa, ploaia ma certa:
“Vorbesti mult, vorbesti foarte mult. Si scrii, scrii mult! Vorbesti si scrii, dar de trait, mai traiesti? Tu nu vezi ca a crescut primavara in ram si tu tot cu picioarele reci esti? Ia de aici un ceai de iasomie si grenadina si revino-ti!”
“O fraiera si apa asta de ploaie”, am ras in gandul meu. Dar ei nu i-am zis, ca n-am vrut s-o supar. In schimb i-am daruit, ca recunostinta pentru ceaiul ei, una dintre cele mai frumoase amintiri…

…de cand eram copii si cautam zapada cea mai adanca. Ne aruncam asupra ei, ne afundam in ea, ne contopeam cu ea. Ne jucam ore in sir. Eram uzi pana la piele, parul ne ingheta iar obrajii ne erau rosii ca focul. Nici unul nu simteam frigul, nici unul nu racea. Cu atat mai putin il simteam cand, mai marisori fiind, baiatul la care imi statea gandul toata ziua, ma trantea in zapada, lua un bulgare si incepea sa-mi frece obrajii cu el. Apoi ma invita la el acasa si o ruga pe sora lui mai mare sa ne prepare un ceai. Ne descaltam si ne puneam ciorapii pe soba, la uscat. El imi dadea sosetele lui ca sa nu-mi fie frig. Ne beam ceaiul ai apoi ma conducea pana acasa...
Pe vremea aceea nu stiam cum este sa ai mainile si picioarele inghetate.
”Asa si, acum ce-ai vrea?! Ce-a fost, a fost. Punct” se rasti la mine ploaia.
“Vreau o virgula, ca pe o pauza pentru respirat, asta vreau, daca vrei sa stii!” i-am zis apei de ploaie si am scos limba la ea. “Si mai vreau sa fiu eu insami!
Sa ma scol dimineata si din toate cate ma inconjoara, sa-mi recunosc doar iubirea Apoi zilnic sa-mi redescopar casa mea, gradina mea, strada mea. O strada vesnic proaspata, fie ca prospetimea ei vine de la albul zapezii, de la albastrul cerului, de la florile de mai, de la ruginiul frunzelor de toamna, de la ploaie ori de la zambetele celor ce o fac sa prinda viata: patiserul, brutarul, cofetarul, laptarul, postasul, zarzavagiul, croitorul, ceasornicarul, tutungiul, fotograful, pictorul, librarul, florareasa, carciumarul...ale tuturor celor vesnic indragostiti.
Si mai vreau sa fim noi, oridecate ori te apropii de mine, oridecate ori mana ta incearca sa-mi aseze suvita rebela de par, oridecate ori te apropii cu gura de urechea mea...de ce strigi? Nu trebuie sa-mi soptesti nimic de la departare!
Trebuie doar sa respiram acelasi aer. Si gata

Iris

a…mic de mana a fost momentul cand am dorit sa ma inteleg, sa ma recunosc, sa ma regasesc.
...si am vrut sa ma vad, dar nu mai aveam ochi decat pentru tine...si am vrut sa ma aud, dar urechile mele erau doar ca sa-mi soptesti tu ceea ce doream eu sa aud...si am vrut sa ma simt, dar nu mai avem inima, ca ti-o dadusem tie pe toata...si am vrut sa ma regandesc, dar nu mai aveam cap, pentru ca mi-l pierdusem...aveam doar memorie, dar nici in ea nu mai puteam crede...
Atunci, ca un copil rasfatat, am vrut sa plang, dar lacrimile alea erau doar praf in ochi. M-am infuriat si am inceput sa urlu la soare. Si soarelui i s-a facut mila de mine si a inceput sa-si adune norii si sa-i puna sa-mi ploua mie pe fata pentru ca, deschizandu-se ca o oglinda, sa-mi pot vedea chipul…la vederea caruia m-a apucat rasul:
Tehnic vorbind, am fost un SMART. O, de fapt si de drept.
D.p.d.v. al desenelor animate, am fost nimeni alta dar locomotiva Thomas.
Matematic vorbind, am fost dintotdeauna o samanta de radacina ce avea sa fie ridicata la patrat, la cub, la cerc....si acum se asteapta sa simta pe pielea ei, infinitul.
A...mare de mana, de la free hugs :-)


vineri, 22 aprilie 2011

Graffitti

Si m-am intalnit cu mine. Asa, si? Toata veche, noua toata. Big deal ce-am facut eu. Incepusem sa ma plictisesc deja de joaca asta si, dezamagita, am vrut sa ajung acasa. Sperasem ca macar sa ma nimeresc si eu pe aceeasi lungime de unda cu Mr. Depp prin Caraibe, daca tot ajunsesem pana in Zona Gemeni, dar n-ai sa vezi, ca tocmai ce se baga Neo in seama, smiorcaindu-se ca nu mai gasea iesirea din Matrix. Pai cum sa iesi, frati-miu, de unde nici n-ai intrat? Pfuuui, cine s-a gasit sa se joace de-a Constantin. Imi venea sa-i trag un pumn in nas de sa se invete minte. Norocul lui cu Apolodor, ca avea becul verde aprins, semn ca-si astepta clientul. Dau sa ma urc, dar vad ca nu-i soferul.
Aia mica zice : “Ce mai astepti? Urca-te la volan, ca vedem noi unde ajungem! Eu zic ca la Vama Veche!”
Era cat pe ce s-o las pe ea sa conduca dar, pentru a doua oara in numai cateva minute, norocul mi-a suras din nou, pentru ca in mintea mea, lupta data intre inocenta ei si experienta mea, a dat-o invingatoare la puncte pe cea de-a doua.
Si asta pentru ca tocmai ce-am vazut MASINA. Ca era de la Eurostil, asta se vedea inca de la prima vedere, de pe eticheta. Dar de ce avea forma de palarie, dracul stia.
Nici n-am gandit bine dracul in mintea mea, ca un tip misto de tot imi si prezenta onorul:
-Aveti nevoie de un sofer? Unde doriti sa ajungeti?
Unde, nici eu nu stiam, dar i-am zis sa ma conduca el, de ce nu?
Atunci tipul isi scoase chipiul in forma de taxi si isi lasa pletele sa-i fluture in vant, din masina devenita, odata cu eliminarea chipiului, un Mustang.
 “Ce vrajitor, am chicotit in sinea mea. Si ce bine ca n-am lasat-o pe aia mica sa plece de capul ei!  Dar cum dracu’ de i-a crecut astuia parul, ca parca pana sa dea cu chipiul de azvarlita, fusese chel!?”
Nici n-am gandit bine iar de dracul, ca tipul ma si privi in ochi cu subinteles, pe deasupra lentilelor de la ochelarii care aduceau al naibii de bine cu cei ai lui Cont. Am amutit! De unde visasem si ma pregatisem sufleteste sa ma las rapita de pirati si dusa in Caraibe, am nimerit in True Blood. Asteptam cu sufletul la gura finalul acestei ciudate intamplari cu final neasteptat si n-aveam altceva de facut, decat sa nadajduiesc ca acesta sa fie unul neasteptat de placut.
Ma speriasem degeaba, de fapt Cont s-a dovedit a fi un gentleman. M-a intrebat chiar daca poate sa fumeze si i-am zis ca poate sa faca ce vrea, ca doar era in masina lui.
Si, pana la urma, indiferent ce avea de gand sa faca, tot era mai incitant si mai atractiv si mai fain decat toate povestile alea cumplit de plictisitoare despre Tom Degetel, Pupaza din Tei, Calul lui Fat Frumos, Coliba Unchiului Sam si alti astfel de ingeri sedati.


Verde. Galben si Albastru

-Doamnă, să nu fumați! se auzi glasul străinului pe care întâmplarea l-a adus în același loc și în același timp cu mine, chiar în dreptul magazinului respectiv. Am privit la el. De data asta cea nedumerită eram eu. Până să înțeleg ce vrea să-mi spună, la urechile mele au ajuns versurile unei poezii nemaiauzite până atunci, din care nu-mi mai amintesc decât finalul: “Zâmbetul să ți-l sărut.” 
-Ați vrea să mă ajutați? Am început să râd. Râdeam vesel și nevinovat, nu de bătrânelul acela simpatic, ci de faptul că pe pachetul meu de țigări scria KISS. 
-Considerați că am făcut-o deja! i-am spus. Nu mă imaginam sărutând buzele acelea marcate de trecerea anilor, buzele unui străin deși, trebuie să recunosc că, pentru o secundă, doar pentru o secundă, mi-a zbârnâit prin minte gândul drăcesc că aș putea să-i dăruiesc această bucurie bătrânului nebun. 
-Ah, nu, nu este de ajuns! Nu așa! Veniți, vreau să ne așezăm undeva și să vă spun toată poezia până la capăt. Am pașit înainte, dorind să-mi continui drumul. Nu știu care dintre cele două se afla atunci la comandă, dar având în vedere că scena se petrecea chiar în dreptul porții de la școala unde am învațat în primii opt ani, cred că celei mici îi cam ardea de joaca. Poarta aceea nici nu mai exista, locul ei fiind luat de zidul în spatele căruia se deschidea un atelier de tâmplarie. Totul se schimbase, doar amintirea mea din vremea când, decât să ocolesc întreaga curte a școlii pentru a putea să intru, am ales să sar gardul, faptă ce l-a determinat pe proful de desen să mă declare campioană la atletism pentru amatori și să mă prezinte astfel în fața întregii cancelarii. Bătrânul nebun, mai sprințar și mai tânăr decât mulți alții aflați la o vârstă mai mică decât a lui, se grăbi să mă ajungă din urmă. 
-Numele meu este ...haideți, că trebuie să știți. A fost o vreme când am predat aici, și-mi arată, făcând un semn cu capul, clădirea Politehnicii, apoi continuă. Care este prenumele dvs? Trebuie neapărat să mi-l spuneți. Știți, îmi amintiți de un personaj din cartea pe care o scriu. Haideți să ne asezăm undeva. Dau eu o cafea. Eu vă spun poezia pentru zâmbetul dvs. frumos, iar dvs. îmi spuneți care vă este numele. Dar pensia îmi vine abia mâine, ori asta înseamnă că va trebui să mă împrumutați cu zece bani. “Oare ce-o fi predat el la Politehnică? m-am întrebat. Acolo erau facultatea de chimie și cea de aeronave, dacă memoria nu mă înșeală. În fine”, mi-am zis, și am căutat în portofel după cei zece bani pe care mi-i ceruse, dar ce se transformaseră mulțumită poeziei, în zece lei noi. În clipa în care i-am întins bancnota, ne-am privit în ochi. Dacă până atunci trăiem cu impresia că ochii sunt oglinda sufletului, atunci, în clipa aceea, am avut în fața mea dovada faptului că sclipirea unui suflet tânăr nu se poate citi în doi ochi ce fuseseră albastri și care acum purtau pe ei amprenta timpului trecut, ca niște mici pete-ciupituri. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă și nici nu știu dacă povestea lui de viață ce se sfârșise lăsându-l fără culoarea, pe care cele două soții ce le-a avut, o luaseră cu ele când au plecat, a fost ceea ce am văzut eu sau ceea ce mi-a povestit el. Tot timpul acesta am continuat să-i zambesc, iar când i-am dat banii, i-am spus: 
-Dacă vă amintesc de un personaj din cartea dumneavoastră, atunci cu siguranță știți care este prenumele meu. Iar dacă nu știți, atunci vă întreb ce prenume mi-ați da?
-Diana, categoric Diana, precum Zeița Vânătorii! Haideți, vă rog, să ne așezam undeva să….uite, îmi indica el cu bastonul, aici este... 
-Scuzați-mă că vă întrerup, i-am zis, dar am plecat azi de acasă ca să mă întâlnesc cu mine și nu pot lipsi de la aceasta întâlnire. Poate vom bea cafeaua altă dată, și am dat să plec. M-a reținut dorind să-mi spună unde și cum să-l gasesc, dar a facut asta într-un mod atât de haios, încât dorința lui de a mă reține nu m-a putut supăra, nici măcar deranja. 
-Ai să mă cauți? 
-Da, i-am promis fără ezitare, știind că și un search pe google, tot o căutare este. -Și dacă nu mă cauți? 
-Atunci ne vom întâlni exact așa cum ne-am întâlnit azi. Numele meu este Ani.

Black skirt, blouse noire, vin rosu, brilliant sky

Pleci? mă întrebă. Unde?
-Să mă întâlnesc cu mine.
 Aveam să mă întâlnesc cu mine. De data aceasta tânăra își alesese îmbrăcămintea, încălțămintea și accesoriile de comun acord cu femeia matură. Ne zâmbeam una alteia, mulțumite, și am ieșit. Tânăra o luase de mână pe femeia aflată la cumpăna dintre lumi și i-a spus, liniștind-o:
 “Lasă-te la voia întâmplării! Nu le mai pregăti atât. Nici nu știi cât îți va plăcea jocul acesta. Și tine minte, niciodată să nu te întorci din drum. Dacă vrei să ajungi de unde ai plecat, mai bine dă o roata.” Și astfel am ajuns să mă întâlnesc. “Hi, hi, aici era Mirajul, magazinul de unde ți-ai cumpărat primul ruj de la Farmec. Mai ții minte? Doamne, te-ai fi aruncat cu totul printre toate acele culori prizoniere ale unor cutiuție, tubulețe, flacoane și sticluțe, dacă ai fi intrat. Vezi avionul ăla pentru doi? Pe noi ne așteaptă. Ne urcam în el și vîîîîj...

Hei, vezi pe unde calci, o atenționa femeia ce trecuse deja prin experienta entorselor”.
Pentru o clipa zăbovirăm în fața Ateneului. Ne zgâiam amândouă la fețele pictate de pe frontispiciul acestuia. “Tu știi cine sunt ăștia? întreba prima. Habar n-am avut, zise a doua” , apoi bufnirăm în râs pe seama prostiei noastre și plecarăm mai departe.
Din geamul restaurantului de la parterul hotelului Hilton, un poster cerea scuze trecătorilor pentru praful ridicat cu ocazia renovării.
“Am fost cam prăfuita, este?” întrebă femeia. “Te cred și eu! Nu zic, ai avut toate motivele, dar te rog, doar nu-ți imaginai că mă voi lăsa acoperita de praf ca de o broboadă! Uite unde am ajuns! Iți amintesti de magazinul ăsta? De dincolo de sticlă, mărgele, mărgeluțe, cercei, brățări și inele, care mai de care mai ademenitoare, te chemau cu al lor cântec de sirena, să le scoți la aer și să le iei la purtare. Da, țin minte de parcă ar fi fost ieri. Erai sigură că numai astfel baiatul pe care il iubeai ca o nebună, te-ar fi vazut. Ce credeai tu, că niscaiva accesorii te vor ajuta să intri în lumea femeilor? Ce copil zăpăcit! Zăpăcit sau nu, am dat-o noi afară de pe strada noastra, pe babă?”
Mergeam și râdeam. Astfel am trecut de strada Banului, razant pe langă o bătrână ale cărei degete parcă țineau zbârca, la intersecția cu Calea Victoriei. Din Calea Victoriei am intrat pe strada copilariei mele.
“Uite, aici, la ora de gospodărie, am cusut invers gulerul la cămașa, mai știi? Ce s-a mai enervat profa că sunt o aiurită. Dar eu puteam să jur că făcusem bine ceea ce făcusem. Și acum cred la fel, de fapt, acum știu.
Aici veneam cu părinții la Înviere, iar aici am avut primul concurs de înot. Credeam c-am să-mi dau sufletul!”
Venind din sens opus, un bărbat mă privea nedumerit de sub borul pălăriei. Nedumerit probabil, văzând o femeie în toată firea care mergea pe stradă râzând și purtându-se de parcă ar fi câștigat potul cel mare la 6 din 49. Pentru o secundă am fost umăr lângă umăr, exact în mijlocul trecerii pentru pietoni. El s-a dus în drumul lui, iar eu mi-am luat zebra în brațe și mi-am văzut de al meu..
“Lasă agenția de voiaj, hai pe strada Atelierului! Doar știi că în acest loc ne-am comandat prima noastra pereche de pantofi cu toc. Am dat la schimb ceva sticle și borcane pentru a strânge suma necesara, ha, ha”.

Foc. Aer. Apa. Pamant. Lemn. Metal. Rock

-Hei, cui ne lasi? strigara la unison Alb si Negru, pe un ton de Bleu Ciel cu sclipiri de Metal. Si unde crezi ca pleci? Nu pleci nicaieri!
-Oh, ba da, am zis zambind. Plec! Plec sa ma intalnesc cu  un strop de Frez intr-un Pastel.

Cu o viata inainte, iesisem impreuna. Imbracata cu rochia mea cea noua din matase de culoarea nisipului pe care isi dormeau somnul de veci, sparte cochilii de melci cafenii si cioburi jumatati de scoici rozalii, ale caror miez de perla devenisera una cu sfera mea de influenta. Pentru prima oara in viata mea imi invelisem picioarele in ciorapi fini din matase de culoarea unui rasarit de soare (daca nu stii despre ce culoare vorbesc, nici nu am cum sa ti-o descriu) si apoi mi le-am adancit in acei pantofi ai mei din piele naturala, una cu talpile mele. Pentru prima oara, cele doua materii venite astfel in contact, au inceput sa se respinga.
Din launtrul acelei rochii, adolescenta isi desfacu aripile si isi lua zborul ca dintr-o carapace in care zacuse inchisa pana in clipa aceea.
In afara mea, eu mergeam aproape de el. El, cel ce la randul lui, era preocupat de una si aceeasi lupta dintre materie si antimaterie.

Big Bang :)



                                                

joi, 21 aprilie 2011

Alb, Negru si Rosu

Eram captiva intre doua lumi. Ajunsesem astfel dupa ce ma ratacisem intr-un dreptunghi de lumini si umbre, identificandu-ma cu diagonala lui. Cu diagonala, da, pentru ca si aceasta s-a dovedit in fapt a fi un balansoar. La fiece pas pe care il paseam, la fiece miscare, cele doua lumi isi remarcau granitele, luandu-ma ca pe un reper de linie punctata si impedicandu-ma sa ies din aria lor de influenta.
Despre perimetru, nici vorba. Parea o tinta de neatins, un miraj al desertului, o linie de orizont. Eu nu voiam decat sa scap, iar ele nu voiau decat ca eu sa aleg. Alb sau Negru. Alb ori Negru.
Daca as fi avut de ales dintr-un curcubeu, mi-ar fi fost usor dar asa, n-as fi renuntat la Alb, chiar daca Negrul este preferatul meu. N-as fi renuntat la Alb, numai pentru ca eram o particica din albul acela. Ar fi insemnat sa renunt la o parte din mine, iar asta mi-a fost imposibil de facut. Ah, de-as fi avut macar un indiciu cat de mic de care sa ma fi ajutat in alegerea pe care o aveam de facut! Dar nu aveam. Sau nu-l vedeam.
De cum inclinam spre Negru, Albul dadea iama in amintirile mele, cautandu-le pe cele mai frumoase. De cum inclinam spre Alb, Negrul isi revendica primordialitatea.
”Rosu!" Stop.

miercuri, 20 aprilie 2011

Cerc

La Piatra Arsă, într-o plăcută semiobscuritate, erau servite pârjoale moldovenești pe post de gogosi și pizza prosciutto et funghi ca o promisiune de evadare într-un spațiu și timp al libertății existențiale. Vinul casei era adus la masă într-o carafă de o transparență încântătoare însă berea, indiferent că fusese blondă sau brună, era ținută prizonieră în niște sticle fumurii. Blondă sau brună, mi-ar fi fost totuna pe care s-o aleg întru eliberare. Mi-ar fi fost totuna, dacă aș fi fost un el. Dar eu sunt o ea, și-mi sunt suficient de suficientă încât să mă mai intereseze de soarta celorlalte ele. Aburii calzi ai felului principal n-au întârziat să intre în contact cu fumurile unor ambalaje reci, iscând astfel o furie a simțurilor ce se cereau a fi urgent astâmpărate. Bruna a fost cea care a luat calea găurii negre ce se născuse odată cu nerăbdarea Lunii Pline de a afla exact ce rol îi va reveni ei în acest nou Univers în crearea căruia ne implicasem. -Te-ai întins mai mult decât ți-a fost plapuma! m-am răstit la ea. Azi ești, mâine nu ești, ba lună plină, ba semilună, ba lună nouă, vii și pleci, generezi fluxuri și refluxuri, dar cine te crezi tu?! La urma urmei nu esti decât un satelit, o anexă, un acaret! La auzul vorbelor mele, Luna a încremenit. După o clipă cât o veșnicie, cu mișcări lente și de un calm ieșit din comun, își lepădă monoclul, își fixă apoi pe nas o pereche de ochelari și mă privi fix în ochi, zicându-mi: -Credeam că mă voi stinge până să întâlnesc un om ce-și va da seama că de fapt sunt un Lun. Apoi se avântă în vârtejul informațional prin care începuseră deja să pătrundă date importante și prețioase despre cultura și civilizația noastra, pe post de sită. Dop.
-Hai că ești dus cu pluta, i-am zâmbit și ne-am luat rămas bun, unul de la celălalt. -Pluto? Ai spus Pluto, sau Urania și-a râs iarăși de mine, previzionându-mi un viitor ce sună bine? se făcu atunci auzita o voce timidă și cam nesigură pe ea. -Iote-l și pe-al meu, am spus deja plictisită și îngrijorată de faptul că pizza se afla în pericol de a se răci, iar pârjoalele de a se slei. Tu ce mai vrei și despre ce vorbești? Mi-am îndreptat privirea spre răul mai mic. De când ne reîntâlnisem la Piatra Arsă, nu scosese nici un cuvânt. Nici vorbă de impresii de călătorie, nici vorbă de păreri și opinii prin care să transpună complicitatea sa la creația noastră, în fapte. Se uita tâmp la plasma din fața sa, captivat de jocul a douăzeci și doi de nebuni care alergau după o nebuloasă. “Pfuuui, numai brașoave mi-a servit ăsta! N-am încotro și, deși m-am ferit ca dracul de tămâie să-i dau motive de reproș și să fiu eu cea care creeaza un anume precedent, voi face după cum mă taie pe mine capul.” În clipa aceea, Răul cel mare devenit cel Înalt, se așeză în dreapta mea și mă întrebă plin de solicitudine, cu ce-mi poate fi de ajutor. -Cu nota de plată, te rog, vreau să ies din tura aceasta de forță și să ajung acasă. -Nota de plată? Dar te rog, plăcerea este de partea mea, îmi zâmbi atunci, pur și simplu, Râul. Pentru prima oara, atunci și acolo, mi-am oglindit chipul în ochii aceia limpezi ai lui și am înțeles că albastrul lor sunt eu. Când am început să descopăr geometria, nu mi-am imaginat că aceste forme, așezate una aproape de cealaltă, mă vor conduce la un proiect. Un proiect de formă, al cărui fond putea fi numai culoare. Culorile și tainele lor. Unele îmi plac, altele nu. Unele sub nici o formă, iar altele în funcție de nuanță. Aventurându-mă să le cunosc, am învățat despre culori și poveștile lor: unele triste, unele vesele, unele de groază, unele supranaturale, unele tulburătoare, unele reci, unele calde, unele pur și simplu frumoase. Culoarea este apa sau uleiul, pământul din care este plămădită, este hârtia sau pânza ce-i este suport și este Lumină. Nonculoarea este Întuneric fără de care nimic nu are sens.

Semicerc


-Sarut mainile, doamna! Stiti, mi-ar fi placut…
-Stiu, dar nu stiu cand ma voi mai urca eu in masina aceasta, i-am raspuns zambind si luandu-mi ramas bun.
Numai bine!

“Numai binele” acela m-a azvarlit in tumultul unui rau inspumat. “Nu te vreau!” i-am strigat. "Nu te vreau!" i-am strigat aidoma solistului de la Vama Veche, "Nu te vreau nici azi, nici maine, nu te vreau in lumea mea! Pur si simplu nu te vreau!”
“Esti proasta”, mi-a zis Raul, “fara mine, Binele pe care ti-l doresti, nici nu exista.”
M-am curbat atunci ca un arc de cerc, in pozitia fetusului, arzand de dorinta de a ma naste intr-un nou Univers, un Univers in care, daca nu pot exista fara el, macar sa-i dau Raului chipul si asemanarea mea.
A fost ca o nastere pelviana, caci am platit Cezarului ce pret pusese el pe capul meu, contravaloarea unei vieti in care-si bagase astfel picioarele, o punguta cu arginti atat de grea pe cat impunea mercurialul afisat electronic la intrarea/iesirea din magazin.
Ca de fiecare data, atunci cand capul nu m-a ajutat, picioarele au fost cele ce au preluat functia locomotorie, bazandu-se pe propria lor memorie, ca un soi de autonomie locala.
Eliberat din aceasta functie primara, creierul meu a inceput a concepe o declaratie pe propria raspundere prin care se angaja sa devina invatatura de minte si sa blocheze astfel accesul oricui ar fi cutezat, chiar si cu gandul, sa repete o astfel de experienta, in lumea mea.
Raul cel Mare a inceput sa rada, citindu-mi printre ganduri, dar eu i-am spus foarte clar ca sa nu indrazneasca sa se mai umfle in albie, daca nu vrea sa se trezeasca cu un baraj in calea sa care sa-l transforme dintr-un lac de acumulare, in sursa de energie electrica prin cadere libera. De cum a citit acest gand-amenintare, Raul a revenit in matca lui.
Astfel am avut ocazia sa cunosc raul mai mic, de la cooperativa tata si fiul. Da, pentru ca scapasem de tatal si dadusem de fiul. Acesta s-a tinut scai de capul meu si mi-a propus un pact de neagresiune si buna vecinatate, daca voi accepta sa-mi devina complice in nasterea acestui nou Univers.
-Deal i-am zis, apoi am intins mana spre cer si am smuls o pana de la Acvila ce plana deasupra orizontului. Am inmuiat varful acesteia in sangele raului, devenita odata cu intepatura, o apa albastra ca o cerneala Pelican si ne-am asternut la scris, semnand si parafand totul, prin acelasi stravechi ritual si, in incheiere, fumand pipa pacii.
-Bun, si acum? ma intreba raul cel mic
“Hi, hi, hi, am chicotit in sinea mea, iata un prim semn!”
-Acum mergem si depunem plicul la Uniunea Scriitorilor, garantul tuturor manuscriselor iesite vreodata din mana omului. Acolo va fi in siguranta, nu-l va baga nimeni in seama, nu-l va citi nimeni, nimeni nu-l va cauta si, in consecinta, nu-l va gasi, pentru ca nimeni nu stie de existenta lui, in afara de noi. Praful asternut peste el, va fi cel mai bun seif.
-De aici va trebui sa ne despartim, i-am mai zis. Tu pornesti in recunoastere, iar eu imi vad de drumul meu. Ne vom revedea la cinci minute lumina de Luna Plina, la Piatra Arsa, unde vom manca, bea si vom schimba impresii despre calatoria noastra.
La auzul acestor vesti, Luceafarul efectua o roatie de jumatate in jurul axei sale, capatand astfel o stralucire aparte, de-a dreptul venusiana. Jumatatea cealalta i-a revenit lui Marte, care plictisit de moarte de povestile pe care pamantenii le scornisera pe seama culorii sale complementare, isi lua inima in dinti si intra in vorba cu frumoasa planetelor, dandu-i in dar un baton de martzipan si un suc, stors dintr-o raza de soare ratacita pe strada lor, printre gradinile de mandarin.



Zig Zag

"Aur, argint, rodiu, pietre prețioase, roci, minerale, oțel-inox, fier și alte materiale de construcții".
-E adevărat? Chiar primiți spre răscumpărare tot ce se poate recicla? Trecusem razant prin dreptul magazinului încă aflat în proces de amenajare, al cărui poster-anunț lipit pe geam avusese darul să-mi atragă atenția. Nici măcar nu intuisem ceea ce avea să se întâmple și eram pornită să-mi văd de drum. Să-mi văd de drum, am zis bine, fiindcă în clipa aceea coada ochiului îmi bătu prietenește pe tâmplă: “Hei, parcă te lăudai că ești clarvăzătoare și că mai ai și o memorie vizuală de o precizie de-a dreptul microscopică! Unde ai impresia că te duci?” “The story of my life, păi cum altfel?! Păi cine să mă ia în derâdere dacă nu ai mei?! OK, OK, mi-am amintit ce am de făcut dar, come on, ai fi putut să fii și tu mai drăguț! Oricum greul tot după capul meu e.” “He, he, așa cap, așa pajură!” “Off, mai tacă-ți fleanca aia odată!” Am săltat doi-trei pași înapoi și am intrat în magazin. Prima încăpere era complet goală, doar o pictură aștepta, rezemată de un perete, să fie expusă. În a doua încăpere ce amintea de un birou, se aflau trei persoane. Identificându-i dupa sex, erau o femeie și doi bărbați, ea de o parte și ei de cealaltă a piesei de mobilier din lemn masiv și frumos sculptat, pe al cărui blat era așezată o balanță electronică și un laptop. Identificându-i dupa vârstă, ea se afla la vârsta de mijloc, unul dintre ei era la prima tinerețe iar al doilea era atemporal. Asta pentru că, din cap până în picioare, era alb ca varul. Din cauza aspectului său, mi-a fost imposibil să-l asociez pe albinos unei vârste anume, deși părea mai matur decât celălalt dar, având în vedere atitudinea lui, el era șeful. Dacă pornind de la aspect i-am putut spune acestua albinos, nu văd niciun motiv să nu-i pot spune tânărului- negrul- și femeii, cioara vopsită, de exemplu, cât timp tenul ei nu avea nici în clin și nici în mânecă cu nuanța pe care și-o alesese pentru podoaba sa capilară.
-Tot ce se poate recicla, modela, ciopli, șlefui, îmi răspunse amabil Albinosul.
-Am niște niste calupuri de gheață. Le-am moștenit odată cu retrocedarea calotei glaciare ce aparținuse Femeii Gri.
 -Gri, femeia gri, ați spus? Sigur nu este vorba despre Femeia în Alb a lui Wilkie Collins?
 -Nu, nici pomeneală, este doar o confuzie regretabilă. Nu știu însă cine se face vinovat de ea, pentru că mie mi-a fost limpede încă de la început cu cine am de-a face, având în vedere tendința ei de a-și masca aspectul și atitudinea flower power, în haine ce aminteau de spuma mării sau a laptelui, în aceeași măsură. O masca și o costumație total neadecvate, căci efectul a fost exact invers.
-În fine, zise Albinosul, aduceți la mine tot ce nu vă mai este de folos, tot ce nu vă mai trebuie. Le punem în balanță, vedem care către ce înclină și apoi ne ocupăm noi de transformarea lor.
-Ce bine că v-am întâlnit, chiar nu știam ce să fac cu tot molozul ăsta!
 -Moloz?! Cum spuneți, nu ne interesează starea lor, cât timp merg la topit.
 -Eh, nu-s chiar toate distruse, însă eu nu le mai port și nici nu le mai vreau în casa mea. Ca să scap de ele, mă gândeam să le dau argintarului din colț de stradă.
-Vai, dar cum o să faceți asta? Doar ați investit în ele, are rost o astfel de risipă? Pe lângă valoarea pe care le-ați dat-o utilizându-le, vă puteți chiar recupera banii. Noi avem de câștigat, dvs. aveți de câștigat, iar ele au de câștigat funcție de înclinațiile de care dau dovadă. Invățați să faceți afaceri, doamnă, zise în încheiere Albinosul, în timp ce-mi achita ca și contravaloare a noii sale achiziții, o sumă rotunjită prin ajustare în plus, față de cea afișata pe ecranul balanței electronice. Pe lângă lecția despre afaceri, am avut astfel ocazia să învâț lecția generozitâții unui om, mai presus de culori, timp, spațiu și nuanțe. O piatră filosofală, pură și limpede ca apa de izvor.

marți, 19 aprilie 2011

Linie



Am renăscut ca UNA, dar eram una și aceeași. Am renăscut. Așa, și? De născut, mă născusem neînsemnată. Ca dovadă a renașterii, însă, mâinile mele purtau în palmele lor două semne grafice, pe care nu știam să le citesc. Dacă le citeam cu amândoi ochii, deveneau jucăușe. Dacă le citeam cu ochiul drept, vedeam bucle. Cu ochiul stâng, vedeam linii drepte ce se uneau într-un punct. Credeam că taina mâinilor mele nu avea să fie niciodată citită.
Tocmai mă împăcasem cu gândul acesta, când am ales să închid ochii. Abia atunci semnele grafice ale mâinilor mele și-au mărturisit taina.
Știi că așa e viața pe această planetă? Viața este un tot, un întreg. Întregul este mulțimea elementelor puncte ale acestuia: matricea.
Acest tot este indestructibil, însă el își modifică aspectul, sub toate aspectele, funcție de cum evoluează/involuează traiectoria punctelor. Atunci când un punct are traiectorie regresivă, simultan și concomitent, un alt punct preia minusul respectiv, ca pe un plus al său. Astfel este păstrat echilibrul ansamblului. Pentru că deși numeric sunt mai puține, Punctele Plus au Forța de partea lor.
Să aștepte ele, punctele de minus, mult și bine să se mai aplece vreunul dintre punctele plus, doar ca sa le ridice lor voalul sau valul de pe ochi. Să stea acolo, în banca lor, în locul pe care ei și l-au ales, chiar dacă și inconștient de ceea ce se întamplă. Deoarece ei sunt platforma.

Știi care este paradoxul aici? Deși Plusul este ceea ce dă masă materiei, Plusul acesta poate zbura oricând, ca și cum ar fi o cantitate neglijabilă. Asta, plus că mai poate și ca oricând să se avânte în adâncimi de-a dreptul abisale. Cu alte cuvinte, pe înțelesul Minusului, face tot ce vrea, doar ce vrea, când vrea, cum vrea... Asta, bineînțeles, până întâlnește un alt punct de plus, a căror proximitate ori ii conduce la beligeranță, ori la convergență.
Să vezi atunci caligrafie, coregrafie, grafică și alte grafice...



luni, 18 aprilie 2011

Rotund

Da, dar pentru a fi eu UNA,  a trebuit să mă pun la încercare. Am trasat linia frontului și am aliniat la ea, de o parte și de cealaltă, cele două fețe ale mele, cele două jumătăți: cea îngerească și cea demonica.
"Marcati-vă teritoriul", le-am zis. "Fiecare cum puteți, cum știți, cum vreți. Fie că cea mai bună să învingă!", le-am mai spus și m-am retras din calea lor, în scaunul de arbitru.
De cum am dat startul, Îngeresa m-a indemnat:
“risipeste, risipește înainte de a începe să te aduni!
risipește-te! risipește-te tu!

îi este ușor vântului să împrăștie sămânța
dar el nu se uită la sămânța.
îi este ușor soarelui să le încălzească cu lumina lui,
îi este ușor apei să le ude,
îi este ușor pământului să le primească în burta sa,
să le hrănească și apoi să le arunce afară.
dar nici unul nu face diferența
între fân sau iarba rea
între ciuline sau trandafir
între grâu sau neghină.
pentru că nu poți să-ți iubești în mod diferit copiii.

doar tu te poți risipi,
precum un agricultor
înainte de a-și vedea cămările și cramele pline.
și ce agricultor și-ar umple cămările cu spini, ciulini sau buruieni?

risipește-te ca un agricultor
care știe că vine și iarna!"

“He, he, risipește-te, dar cu ce preț?”, întreba Demonica.
Stai că-ți spun eu...

…cum spuneam:

Unica și reala valoare a Totului este atunci când omul poate afirma:
"Am Tot ce mi-am Dorit! Nu-mi lipsește nimic!"
În rest, distanța dintre Tot și Nimic este atât de mare, încât ele se află în același loc, devenind unul și același.
Cu alte cuvinte, totul sau nimic...o mare minciună.
Ori că te devorezi risipindu-te, ori că te devorezi prin abstinență (abstinența fiind poate mai rea), ori că te devorezi psihic sau spiritual este același lucru.
Învață că ești un întreg și că fiecare parte din acest întreg are substanța, foamea și setea ei: mintea ta, ca și uterul tău, inima ta, ca și vaginul tău, trupul tău ca și sângele tău....toate celulele tale au substanța, foamea și setea lor. Să te risipești pentru ceilalți și să uiți de tine sau să le satisfaci doar pe unele, în detrimentul celorlalte, nu faci altceva decât să generezi dezechilibre”….

"Eu ți-am spus încă de la început că religia ta este URA", interveni Îngeresa. "Caută-te în oglindă și te vei găsi! De aceea vin acum și-ți mai spun că mai mult de cele câteva scântei blegi ce au ieșit din confruntarea dintre noi două, nu mai poate ieși nimic. Așadar, pentru senzații țări și focuri de artificii, încearcă un etaj mai jos. Până la nivelul celor care au sfârșit înecați de ură.
Oh, nu, nu pentru că acela ar fi nivelul tău, ci al lor!
Well, sper că am reușit și de dată asta să mă fac utilă ție. Și nu, nu trebuie să-mi mulțumești. Nu pentru că nu poți, nu pentru că nu ai cu ce, pentru ce, cum, sau pentru că nu mi-ar prinde și mie bine, din când în când, un masaj în tălpi.
Ci pentru că: "Iubirea îndelung rabdă; iubirea este binevoitoare, iubirea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Iubirea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Iubirea nu cade niciodată"...

"Bla, bla, bla"…râse Demonica…
"Acum, can i have my fucking scotch, you fucking moron?!
Asta a fost Erosul care a vorbit, nu Iubirea. Că tu știi că iubirea are și ea gradațiile ei. Erosul, care s-a revoltat de la atâta Agape cu apă plata și lămâie și de atitudini pline de platitudini."

"Multumesc", le-am zis amândurora", îmi sunt suficientă. Acum tăceți!"
Acestea fiind zise, am tras în aer focul de avertisment, am dat ordin trâmbițașului să dea semnalul de încetare a luptei și mi-am retras trupele ce porniseră atacul dinspre mine înspre mine. Mi-am scuturat apoi, tacticoasă, aripile, îndepărtând praful ridicat de copite în timpul luptei și am adormit așa cum mi-am așternut.

Oval

Daca mi-a fost groaza de ceva in viata asta, atunci mi-a fost groaza de singuratate. Gandul si imaginea singuratatii ma faceau sa simt fiorii reci ai mortii. La ce bun sa traiesti, la ce buna viata, daca esti singur?
Si totusi.
Singuratatea este tot ceea ce mi-a apartinut si-mi apartine. Restul este al celorlalti. Cand am fost singura, am fost eu. Atunci si numai atunci am fost eu. Cand n-am fost doar eu, atunci a mai fost cineva, altcineva, celalalt, altul. Aliantele astea au fost cele care m-au azvarlit pana hat, pe fundul prapastiei. Mai jos de atat nu se poate. Au fost si aliante care m-au ridicat pana la cer, dar tocmai ele au fost cele ce m-au invatat caderea in gol.
Am incercat sa pastrez din toate aceste caderi ale mele, numai ce a fost frumos si bun si util dar, in final, balanta s-a inclinat mai mult spre partea cu ma doare. Firesc, atunci cand cazi, doare.
Am cautat sa-mi oblojesc buba, aplicand pe ea pansamentul marca “Sa nu regreti niciodata ceea ce ai facut, sa nu-ti para rau!” Frumoasa invatatura. Se batea cap in cap cu alte invataturi la fel de frumoase, insa cel mai tare venea in contrast cu ceea ce efectiv simteam. Bineinteles ca la inceput am dat vina pe constiinta si chiar m-am infuriat, fiindca mai intai ea te indeamna s-o faci si dupa ce ai facut-o, incepe sa te mustre. Dar cum constiinta era tot a mea, pentru tot ceea ce mi s-a intamplat m-am considerat ca fiind unica vinovata: eu am permis, eu am gresit, eu am generat, eu am tolerat, eu am iubit, eu am vrut schimbarea, eu, eu, eu. Acesta a fost pacatul meu capital. Dar cine m-am crezut eu, vreun inger?!
OK, nu sunt inger, sunt om. Atunci ceilalti ce sunt? Pentru ca eu, ca om, n-am existat decat in relatie cu un celalalt. Si iarasi ajung din nou la persoana mea, pentru ca cine se aseamana, se aduna.
So, inger sau om, principalul vinovat am fost tot eu. Am incercat sa ma adun, sa ma regasesc, numai ca adunarea n-a fost altceva decat o suma algebrica. Plus cu Minus.
Abia dupa ce am ajuns la rezultatul ei final, balanta mi-a indicat faptul ca ma cred buricul pamantului. Deci am fost un demon.
Cat am fost inger, a fost un chin pentru om. Cat am fost demon, a fost un chin pentru om. Omul a avut cel mai mult de suferit, deci omul a hotarat ca trebuie sa se razbune. De fapt, oama. Dar ca sa ma razbun, a trebuit sa-mi schitez un plan in acest scop.
Am inceput cu planul “Z”. Atunci cand si planul “A” a dat chix, am ajuns la concluzia ca sunt un om cumsecade. Ma poti cunoaste si recunoaste nu neaparat dupa cum cad, ci dupa cum ma ridic dupa fiecare cazatura.
De fapt, ma poti recunoaste ca fiind un punct. Un punct sunt si cand sunt sus, si cand sunt jos. Si cand sunt in aer si cand sunt in pom, si cand sunt in apa si cand sunt pe uscat.
Cel ce s-a unduit intotdeauna a fost pamantul. I-a fost nevoie numai de un pic de…(nu spun de ce), ca Marele Canion sa-si ia inima in dinti, sa se ridice la Everest si sa-i sopteasca cu o tristete arzatoare:
“Departarea care ne desparte este atat de mare, cat noi doi la un loc. Prapastia dintre noi ma doare”...
...si ca Everestul sa se topaesca la auzul soaptelor ei si sa-i spuna:
“Vreau ca prapastia dintre noi sa fie asa o inima de mare, in care sa nu-mi fie niciodata teama sa ma arunc”.
Aici am intervenit eu, cu a mea cumsecadenie:
“Mai, nu fi un munte de prostie! Ce vrei, sa patetesti ce-a patit Retezatul?!
Nu de alta, dar intalnirea si contopirea Ingerului Demon in UNU, ar fi avut loc fix in capul meu.
Pai, daca tot imi este scris sa iubesc pe viata, sa iubesc viata , sa-l iubesc pe om, macar sa fiu eu UNA.


Este foarte probabil ca în mintea ta sa fiu câte un pic sau un pic mai mult din toate femeile pe care,
 într-un  fel sau altul, la un moment dat sau de-a lungul vietii le-ai cunoscut, numai eu nu :)
Când am spus “una nici mai buna nici mai rea”, am avut un moment de ezitare, prevăzând o eventual înţelegere eronata datorată unor asociaţii pe care le poţi face, bazându-te pe experienţa ta. Şi totusi, în ciuda acestei îndoieli, am apăsat butonul “send”.
Ceea ce ma caracterizeaza a fi “una”, este capacitatea mea de a mă păstra vie, în viaţă. Iar secretul nemuririi mele temporare, este chimia mea. Asta despre trup. Dinspre “suflet” sunt un animal. Mi-am avut forţa~cu care Dumnezeu, Viaţa, Planeta, Natura~m-au înzestrat, nu numai în sentimente şi intuiţie dar şi în instinct.
În societate, ca toţi ceilalţi membri ai acesteia, animalul ce sunt se comporta ca unul social şi sociabil şi zic eu că sunt un exemplar civilizat, cult şi educat. Una de bun simţ.
Când sunt doar eu, îmi folosesc mintea, fie şi numai sub aspectul răsfoirii de amintiri. Când relationez cu un altul, rareori gândesc. Cel mai adesea îmi las libere culoarele energetice, simţirile, instinctul, intuiţia. De fapt, nici nu ştiu dacă mi le deschid eu, sau se deschid ele mai presus de actul meu de voinţă şi cel mai adesea, deşi lipsită de scop, rezultatul acestei deschideri este un fel de RMN, de radiografie senzorială a partenerului de relaţie (fie că relaţia este una colegială, de vecinătate, de întâmplare, de viaţă, amoroasă şamd).
Bunaoară  vinerea trecută, în drum spre subsolul unde lucrez, pe când îmi răsfoiam învăţăturile de minte încercând ca, punându-le cap la cap, să gasesc rostul, sensul şi, de ce nu, adevărul ultim al vieţii mele în viaţa mea, mintea mea s-a conectat la ideea de Dumnezeu Unul, deci şi Drac şi i-am cerut cumva, să-mi dea un semn care să mă ajute să avansez depaşind blocajul în care mă găseam, imediat după ce m-a cuprins îndoiala existenţei Domniei Sale.. .Atunci am primit un apel telefonic de la capatul caruia vocea placută pe care îmi doream s-o aud, mi-a spus în numai cateva cuvinte, “Îţi mulţumesc pentru mesaje. Te-am sunat să-ţi spun ca exist”…
"You bet you do, as much as I am", am simţit .