joi, 30 iunie 2011

Ani

“Rezistenta, pace si cadenta” si “Tara, tara vrem ostasi” si “Uliul si porumbeii” si “Ratele si vanatorii” si “Lapte gros” si “Gajurile” si “Mima” si “X si 0” si “Leapsa” si “De-a fata ascunselea” si “Yams” si “Remi” si “Carti”.
Ma jucasem toate jocurile astea in copilarie. Si am crescut.

Auzisem asta intr-un cantec.
Barbatii astia se exprima asa de frumos, incat aproape ca-i crezi :).

Citisem asta intr-o carte:
“In timp ce Caroline era la bucatarie, poate spaland geamurile sau mai curand vasele, Jean-Jacques isi permise sa o cheme s-o intrebe ceva. Ea aparu in dreptul usii, nici cu totul in bucatarie, nici cu totul in salon. Indecizia corporala intre doua incaperi, iata ce nu s-a spus inca despre Caroline. Si Jean-Jaques nu putu face altceva decat sa traga concluzia ca ea avea o relatie erotica cu usile."
“Claire, de asemenea, oscila intre ambiante. Se putea afla atat intr-o atmosfera de fericire euforica, senzuala, cat si in momente de adevarata angoasa in care copilul ii lipsea. Ceea ce nici Jean-Jaques nici Claire nu stiau e ca ramaneau uniti in schimbarea starilor de spirit. Deprimati in acelasi timp, usurati in acelasi timp, isi traiau despartirea intr-un ritm de cuplu.”

Barbatii astia scriu asa de frumos, incat aproape traiesti avand iluzia ca ei chiar sunt iubibili si ei chiar miros ca o carte noua abia scoasa din tipar si ei chiar sunt catifelati ca luciul unei coperte de buna calitate si ca, la atingerea realitatii, nu se evapora ca himera unui fum de tigara sau aburii  paharelor reci.

Vazusem asta intr-un film
Ha, ha, ha, barbatii astia mint asa de bine, incat chiar au crezut despre ei ca sunt Dumnezeu. Pana si eu am crezut asta, atata amar de timp.


Scrisesem asta pe un forum

"Dar te rog frumos, nu-l poti compara pe actualul presedinte cu ceilalti! Primul i-a prostit pe cei multi si prosti, pe inculti. Al doilea s-a pacalit pe el insusi, pacalindu-i astfel si pe intelectuali. Actualul presedinte i-a prostit pe prosti, i-a prosti pe intelectuali, i-a prostit pe inculti, i-a prostit pe intelectualii rasati. Din acest motiv pur si simplu, il RESPECT.
………………………………………………………………………………………
Acum, revenind la discutia initiala, iti voi spune ceea ce gandesc si simt. Oamenii nu sunt egali unul cu altul. Asta datorita unicitatii fiecaruia. Oamenii sunt egali cu suma tuturor calitatilor si defectelor, faptelor, realizarilor, actiunilor, starilor si manifestarilor etc. proprii, atitudinea si comportamentul lor, toate avandu-si sursa in mentalitate. De fapt, daca ma gandesc bine, in sange, cuprinsa in memoria ADN-lui lor.
In ansamblul ei, omenirea arata precum corpul omenesc, fiecare celula-om avand locul si rostul sau. Trebuie sa recunoastem, insa, ca unghia nu are acelasi rol si rost ca si inima, nu?!
De aceea omul isi intretine starea de sanatate si de igiena, taindu-si periodic unghiile, parul, colturile, cuticulele, barba, mustata.
Cam asa vad eu cam care ar fi aportul fiecaruia in intreg acest complex electoral. Fiindca viata este rezultatul alegerilor facute in plan individual, dar si alegerile din plan colectiv iti pot aduce atingere, te pot deturna, te pot devia, te pot afecta, te pot infrange. Si e pacat. Mare pacat.
………………………………………………………………………………………
 
Acum, vorbind despre o celula unghie ca fiind oricine altcineva decat tu, este ca si cum atunci cand te scarpini si te zgarii, te superi pe unghie si o tai, fara insa a-ti reprosa faptul ca ai lasat-o sa creasca si n-ai taiat-o la timp. De aici o intreaga disertatie despre negrul de sub unghie, unghii lungi si /sau false, unghia lunga de la degetul mic, etc. pe care, cred eu, mai bine sa n-o facem!
Si oricum, important este sa incercam sa ne aflam locul si rostul nostru, inainte de a le atribui altora pe al lor, nu esti de aceeasi parere?
<<X: Daca se unesc undeva in aceasta lume 10 oameni liberi, vor putea conduce lumea!>>
Poate, dar cu conditia ca 5 dintre ei sa fie oameni creier si 5 oameni inima.
<<Y: Macar doi dintre ei trebe sa fie oameni limba, ca unu' s-ar putea sa nu faca fata>>
Un nu categoric! Oamenii creier nu au nevoie de limba ca sa comunice cu oamenii inima. Si apoi, daca vreunul cedeaza locul unui om limba, se vor confrunta imediat cu revendicarile oamenilor nas, urechi, degete, coate...si ajung de unde au plecat, adica de la votul democratic. :)
Speram ca lectia asta de viata ne-a fost deja indelung predata incat sa mai insistam in aceasta stupiditate.”

Scrisesem asta pe un forum, intr-un dialog cu oameni ficat si oameni unghii si oameni rinichi si oameni guri si oameni aparate.

Traisem asta in realitate.

Visasem asta intr-un vis:

“Sange

Deh, nu puteam sa fiu si eu normala? Nu! Pentru ca eu sunt anormala. Cu A mare: A-NOR-MA-LA.
Asta imi este Scutul invelita in care, care mai de care mai alegorice, mi-am facut intrarea in lumea asta plina de boulangii. Ca sa nu-si dea ei seama ca Predatorii sunt mamifere. Ma-mi-fe-re si ca alienii sunt in cacao pana peste urechi fara predator. Punct.
Mi-a luat ceva timp pana sa pricep care-i treaba referitor la ce rol ii revine lui in Matrix.
Bine, stiam asta inca de acasa, doar ca am uitat, incercand sa gasesc raspunsul la intrebarea “De ce vampir si nu varcolac”. Bine, raspunsul l-am gasit relativ usor. 
In primul rand pentru ca Varcolacul fiind propriul ei Soare, eu sunt Varcolacul. In al doilea rand, Vampirul nu are reflexie in oglinda, in consecinta este lipsit de ideal. Asta al doilea rand nu are nici o legatura cu nici un plagiat al vreunui etilist al literaturii mioritice, ci cu al unei perle scoase de un Anonim la bac, fie faimagoogle laudat!
Cel mai mult timp am pierdut militand prosteste pentru egalitatea in drepturi a Vampirului cu Varcolacul. Mi as! Uite motiv pentru care uitasem eu de Taina Matrixului. Norocul meu ca am un Cain credincios care imi aminteste ca am altceva mai bun de trait decat sa-mi pierd tonusul cu imbecili provinciali, mari amatori de tristeti de dupa amiaza ploioasa. Pai e limpede ca Buna Ziua ca cel mai Vampir e Capitalistul. Adica un Cap Destept de la Mega Image. Capul. Un soi de Cavaler Jedi. Macar are o sabie faina, nu o tepusa de penny market, din lemn de prun.
Catastrofa, ar zice patronul de la Humanitas. Cat despre capul institutului cultural roman, fuck off!
Catastrofa am replicat si eu, intrand-iesind intr-un plin de continut du-te vino, al unui gol marcat intr-o poarta fara portar: “Ce dracu caut eu aici?”
-M-ai chemat, sorela?
-Cu mine vorbesti?
-Da, da cu tine, cu cine altcineva? Nu vezi ca suntem doar noi doi pe aici?
-Eu n-am chemat pe nimeni! Eu am vrut doar sa stiu ce caut eu aici, atat!
-Poate ai nevoie sa mergi la toaleta?
-Sa stii, zic, ca asta era! Cautam un spatiu privat in care sa pot contempla in liniste la ziua de ieri!
Nu numai ca mi-a indus aceasta idee, dar m-a condus pana la usa toaletei si mi-a spus:
-Nu te grabi, sorela, te astept oricat va fi nevoie…
Am intrat pe usa aceea fara ca macar sa am o cat de vaga idee despre nimic. Nici macar nu simteam vreo chemare a naturii, nimic. Stateam si ma priveam in oglinda si incercam sa ma inteleg. Exact atunci am auzit din cabina alaturata un planset de copil. Deschid usa si dau peste un baietel. Il iau in brate si il pun la sanul meu...mare minune si cu glandele astea mamare! Copilul manca si crestea vazand cu ochii. Cand s-a facut mai mare ca mine, l-am dat deoparte:
-Hai, zic, ca ce-i mult strica! Ia mai bine zi-mi care este povestea ta?
-Povestea mea este ca mie mi-e foame tot timpul.
-Foarte frumos! “Mananca, roaga-te, iubeste”! Daca nu ai bani sa calatoresti, exista varianta low cost a internetului.
-?!.,:;!?
-Ia stai tu aici ca eu m-am saturat de povestile astea despre fronturile tuturor punctelor cardinale de pe care niciodata, dar niciodata nu primesc vesti noi! Hai ca ma fura somnul si inca nu am aflat ce caut eu aici.

M-am spalat pe maini si am iesit din toaleta. Am inaintat pe culoar si nu m-am oprit pana nu am ajuns in fata unui magazin ce vindea credite. Nu era o baza de date, nu era o banca de credit, ci era o banca de date cat se poate de personale, din care, fara sa ezit nici macar o secunda, mi-am luat doua fotolii din piele alba si o masa de billiard.
Cred ca erau ultimul lucru care mi-ar fi trebuit si tocmai de aceea cred ca erau si unicul lucru care de fapt imi lipsea. Ideea de a ma relaxa pe un astfel de sezlong dupa ce voi juca o astfel de partida, imi parea a fi o idee de miliarde.


-Singurica, singurica? Papusa, am un cort confort sporit pe plaja la eforie si unul pe valea cheii. Te bagi cu biliardul tau?
-Multumesc, dar nu multumesc, bibicule. Cunosc deja si gustul foamei si gustul frigului.

Am iesit.

-Orice iesire este o intrare!
-De acord!
-Stiti in ce ati intrat?
-Stiti ca, de fapt, dumneavoastra, Domnule, sunteti cel ce cauta un raspuns! Cel ce cauta, intreband? Am raspunsuri la toate intrebarile din lume, Domnule. Am sau le pot gasi. Dar nu vi le voi spune si trebuie sa stiti de ce: pentru ca nu ati mers niciodata mai departe decat a formula intrebarea. Sau poate ca stii si tu foarte bine, dar nu faci altceva decat sa-i provoci pe ceilalti. Nu spun acum ca astfel de provocari ar fi rele, dar cand adopti o astfel de metoda, strategie, tactica, atunci trebuie sa-ti asumi toate riscurile pe care acestea le implica.
-,
-.

miercuri, 29 iunie 2011

Vara

Intotdeauna consecventa in stupiditate se plateste. Frumusetea, in lumea afacerilor, a politicii, a razboiului, a sportului, a artelor este finalizarea. FINALIZAREA. Concretul. In afara concretului, sunt numai niste discutii ce tin de arta negocierii.

In lumea asta, oamenii interpreteaza dublu rol: cel ce da si cel ce primeste. Tranzactiile, de orice natura, se finalizeaza si se concretizeaza, in clipa (muzicala sau nu) in care cel ce da, da si cel ce primeste, primeste. Cel ce da, da ceea ce are de dat si primeste ceea ce are de incasat pe ceea ce a dat. Cel ce primeste, primeste ceea ce are de primit si plateste ceea ce a primit.

Iarna

Azi am plecat mai tarziu de acasa. Nu din cauza ca nu mi se uscase lacul pe unghii, sau pentru ca imi intrase rimel in ochi, dar pentru ca avem sa implinesc miracolul zilei, jongland cu Fapta, cu Gandul si Cuvantul. 
E foarte posibil ca astfel sa fi atras intarzierea portalului ce avea sa ma conduca acolo unde si cand imi scrisesem sa ajung, la polul opus intamplarii de ieri dupa amiaza, cand am hotarat sa nu ma mai las la voia intamplarii, cata vreme aceasta intamplare este efectul cauzat de emotia necontrolata a unui conducator amator :)
Si totusi undeva, nu stiu unde, se implinesc niste miracole mai ample si mai cuprinzatoare, a caror intamplare are consecinte ce-i retine ori ii pune pe drumuri pe jongleri, ce astfel intarzie sa apara acolo unde si cand sunt asteptati. Pentru un amator al emotiei, ratarea intalnirii poate avea un efect devastator, pentru un profesionist, insa, specialist in impletirea, teserea, coaserea, crosetarea, imbinarea de costume din sentimente, emotii, instincte si intuitie, e o joaca. O joaca de-a ridicarea privirii la nivelul ochilor, locul de unde, Steaua care a Rasarit, astepta cuminte si zambitoare, sa fie vazuta. Acolo de unde nu te astepti s-o vezi. La etajul opt, fereastra unui apartament ce pare nelocuit sau, ma rog, usor neprietenos.
Nu stiu de ce sau cine sau cand i-a atribuit acestui anotimp imaginea unei Craiese reci si, desi foarte frumoasa, urata. Mie steaua azi diminetii mi s-a parut foarte frumoasa, foarte, foarte frumoasa. Poate pentru ca foarte, foarte frumoasa eram eu, asteptand cuminte, in statie, sosirea portalului ce are sa duca marile si oceanele pamantului spre alte planete din sistemul solar, pe post de supa primordiala. Sa le dea astfel posibilitatea biologilor de la NASA sa se reprofileze din specialisti in chestii spatiale, in profesionisti ai spatiului locativ. Sa poata sa-si puna si ei in practica teoriile referitoare la Top 10 plante care improspateaza aerul si atmosfera :)

Rescrisa azi, 16. decembrie. 2014

Primavara

Am petrecut acest week end la poalele Leaotei. Padurile sunt superbe! Verdelui inchis si batran al rasinoaselor li s-a adaugat acum, verdele crud al mugurilor si verdele proaspat al foioaselor tinere si nelinistite. Copacii astia sunt iubire pura. Se daruiesc cu totul si vor in schimb numai putin respect si apreciere. In definitiv, iubind si respectand copacii, inseamna ca te iubesti si te respecti pe tine, ca om.
Padurile, fanul crud si plin de seva, papadiile, galbenelele si albastrul florilor de nu ma uita, stanjeneii si, in general, florile de camp, mi-au amintit de faptul ca pamantul asta pe care traim noi, este unul binecuvantat.
Drumurile omului poate nu sunt cele mai bune, dar de o parte si de alta a drumului, viata isi vede de viata ei: vacile cu viteii, iepele cu manjii, berzele cu puii in cuibul lor s.a.m.d. Asta este feminitatea in puritatea ei.



luni, 27 iunie 2011

Gandul rau si omu' bun

Ma durea o anexa la ce frig imi era! Imi era asa de frig, ca nu puteam sa ma dau jos din pat ca sa inchid usa. Ora 4:32 am. Zaceam in agonie, dardaind dureros, cand am auzit primele picaturi. Gandul rau si imaginea inundatiei venite de la cel de sus, m-a aruncat ca pe arcuri. Zic sa dau fuga sa-i anunt pe vecini, pana nu e prea tarziu si pentru unii si pentru altii. Gandul bun m-a tinut pe loc si m-a facut sa ma zgaiesc pe tavan, inainte de a-i smulge pe bietii oameni din bratele somnului.
Zgaindu-ma eu asa, in semiintuneric, zaresc un Argonaut dandu-se cu capul de tavan. Vazandu-ma vazandu-l, zvaaaar, a zburat pe usa de la balconul meu ce da spre Zori de Zi. Ii iau urma, cu gandul nebunesc de a-mi lua si eu zborul. Nu, nu ratiunea si nici logica m-au tinut pe loc, ci faptul ca totul fusese o inscenare. Luna Noua si Luceafarul de Dimineata aveau nevoie de Ochii Mei care sa le dea valoare narcisismului lor.
-Oh, sunteti frumosi, cum doar in vis un Inger se arata. Bine, doi. La fel de frumosi ca si data trecuta si ca acum doua dati.
Am schimbat pastila in argomat si am adormit la loc, nu inainte de a le ura somn usor si vise placute tuturor Zburatorilor, mai ales celor care nu se mananca.

duminică, 26 iunie 2011

Feerie

A fost o zi ca oricare altă sâmbătă. O zi ca oricare altă sâmbătă în care nu mă dedulcesc cu plictisul, ci mă arunc în brațele haosului, tocmai pentru a fenta déjà vu-ul și a-i lăsa acestuia plăcuta impresie de premieră. Acum trebuie să recunosc că de la o vreme trăiesc având impresia că pe undeva, ceva am greșit și că fenomenul se petrece exact invers și că haosul este cel ce se refugiază în capul meu, căutând să găseasca o idee de constrângere și de organizare. Sâmbătă, ultima oară când am simțit haos în capu-mi, am dat fuga la oglindă, să-l invit la o discutie tête-à-tête. I-am zis:
-Uite care-i treaba: când simți nevoia unei îmbrățișări, caută un loc mai moale, mai elastic, mai încăpător, cutia mea craniană având și ea limitele ei de (f)rigiditate, ca oricare altă cutie craniană. Dacă n-ar fi așa, n-aș putea gândi la rece în situații de criză și m-aș panica și m-aș isteriza și asta m-ar face să fiu o biată femeie, și eu nu sunt o biată femeie, eu miss….știi ceva? Te poți refugia în inima mea, ai de grijă doar să nu mi-o răvășești de tot. Că mai am nevoie de ea. Măcar pe post de pompă, sa dea bine în poză, la electrocardiogramă. Să nu se prindă Cruciații că acolo stă ascunsă Dama de Cupa.
-Deal, mi-a șoptit haosul, dacă inima ta este între sânii tăi, acolo e locul meu.
-Vom trăi și vom vedea, i-am zis. Acum potolește-te, că suna cineva la usa.
-Bună ziua, suntem de la scara patru și vrem să înființăm asociația de proprietari. Avem nevoie de acordul dumneavoastră, exprimat prin semnătură.
-Buna ziua, nu pot să vă semnez că tocmai am mâinile ocupate cu salata de vinete.
-Poate soțul semneaza în locul dumneavoastră?
La auzul acestei rugăminți, sânii mei strănutară voluptuos, luară forma unei mâini drepte bărbătești și-și puseră semnul pe tabel. După aceea m-am dus sa mă îmbrac, fiindcă îmi propusesem să merg la piața Moghioroș să tranșez problema reorganizării maghiare. Pentru asta trebuia să știu care este starea vremii, ca să nu mai repet aceeași greșeală să mă îmbrac cu rochia albă de in, luată pe kuna, de la Roviny, când am rămas cu impresia că l-am parafrazat pe Alexandru Andrieș și că, urmând exemplul Înaintașilor, o mare victorie am obținut. Si de fapt, nu reușisem altceva decât să mă pricopsesc cu Big Boss și cu rugămintea lui de a-i servi cafeaua în locul secretarei sale, fiindcă asta găsise el demn de apreciat la cafeaua mea, că e servită fără dus cu zăhărelul și că i-am lăsat libertatea de a alege dacă și cât candel sau cubic sau tos sau deloc sau frișcă. Pentru a afla care este vremea, am ieșit în balcon. Privind spre Pământ, nimic nou. Totul era neschimbat. Doar parfumul de tei parcă mai slăbise puțin în intensitate. Și plopii își potolisera pornirile pufoase. Și coroana platanilor a ajuns la maturitate. Și o stăncuța m-a salutat voios de pe creanga unui pom pe care îl iubesc și îl respect, chiar dacă nu știu altceva despre el în afara faptului că este un pom. Privind spre Cer, norul mi s-a plâns a ploaie. Asta e. La ceva trebuiau să fie buni și ochii mei. Măcar să plângă în locul norilor, sau să-i dăruiasca Cerului un loc de plâns. M-am îmbrăcat aidoma lor. Asta după ce, în prealabil, mi-am învelit sânii în sutienul din denim, lucrat la comandă, întru fermitatea lor în duelul cu tzatzele. Eh, secretul succesului meu a venit de la mijlocirea combinezonului din matase brodată, ca zonă tampon între fermitatea bumbacului și finețea de piele. Imediat cum a simțit pe pielea lui parfumul de femeie, haosul mi-a zis, cât se poate de franc, că el nu mai vrea în sutienul meu, că vrea în chiloții mei.
-Sorry, dear, dar nu cred că în perioada asta a lunii ți-ar plăcea să fii în chiloții mei. Poate doar dacă te încântă ideea de a lua forma unui absorbant, ceea ce ar avea asupra ta efectul Red Bull. Deci, hotărăște-te: în sutien, în chiloți sau ne separăm, că vremea dresurilor e trecută.
-Adică îmi dai papucii? -Se poate spune și așa. La urma urmei, eu ce am din afacerea asta de a-ți fi fost o gazdă bună?
Tăcere.
Dacă n-ar fi tăcut, i-aș fi povestit care era, de fapt, faza cu “perioada asta din lună”. Este una dintre cele mai frumoase, dureroase, tragice, blânde, sângeroase, spumoase, stranii, prietenoase, zbuciumate, închegate, liniștite, amuzante povești pe care o poate trăi un om. Este povestea văzută în oglinda zilei, a unei nopți cu lună plină, dintr-o poiană unde și-au dat întâlnire Lumina și Întunericul, doar pentru a fi actorii unei teribile nopți de dragoste care a înroșit pământul. Da, Pământului îi trebuia o astfel de schimbare. Nu poți trăi la nesfârșit doar cu albastrul speranței. Ai nevoie de certitudinea pe care o aduce cu el, roșul dragostei, așa cum ai nevoie de apă și de aer. Nu știu dacă povestea asta s-a născut din tăcerea lui sau tăcerea lui a fost cea care mi-a povestit aceasta poveste, ca plată a Prețului. Nu știu și refuz să mă supun unei encefalograme, din sete de cunoaștere. Ultima astfel de encefalogramă arăta ca un bon de cumpărături de la Cora. Nu știu. Certitudinile pot fi dureroase, dar nici pe departe la fel de dureroase ca unele incertitudini. Una dintre aceste certitudini este că până să tranșez eu problema maghiară, pe când eram la Moghioroș, a început să ploua. Oamenii s-au panicat, parcă era potopul. Femei și bărbați alegrau disperați de parcă ploua cu foc sau cu broaște, nu cu apă caldă, într-o zi de vara. Îmi venea să mor. Și cred că aș fi murit, dacă nu m-aș fi descălțat la timp și nu aș fi traversat, desculța, strada.
-Așa, Doamna Mea, se auzi de undeva din stânga, vocea florăresei din colțul străzii. Cu rușinea mori de foame.

vineri, 24 iunie 2011

3virgulăpatruspreX

Am fost la Magazinul Sora, la cumpărături. Da, da! Magazinul Acela de la Gara De Nord. Nu conteaza că de aproape douazeci de ani este în paragină. Pur și simplu am smuls lanțul de la ușă, cu mâinile și cu dinții, și am intrat.
Am intrat și m-am îndreptat spre raionul unde, în vremea copilăriei mele, se vindeau sutiene de la Triumf. Acum se vinde înghețata:
-Două cupe, vă rog, caramel și lămâie. Două cupe mari și generoase, o sumă de dulce-acrișor. Cam ca D, așa.
-Amândouă la un loc?
-Desigur, vă rog! De jur împrejurul inimii.
-Ce nebunie! Dumneavoastră aveti inima în mijloc?
-Haha! Și în mijloc și în cap, în loc de creier. Vă spun un secret: eu toată sunt o Inimă.
M-am apropiat de urechea vânzătoarei și i-am șoptit:
-Știți, și Uterul meu, tot o Inimă este.
Apoi am dat din cap în semn de aprobare, i-am facut șmecherește cu ochiul, mi-am luat cele două cupe și am plecat foarte, foarte mulțumită.
He, he, știam că nu am voie cu înghețata în Magazin, că doar scria maaaareee, la intrare: “Nu câine, nu țigări, nu sanviș, nu înghețata, nu una, nu alta!”, dar mi-am spus că fiecare regula și lege este facută tocmai pentru a fi încălcată. Nu mi-a ieșit și de data asta. Gardianul a fost vigilent:
-Doamnă, dar se poate...nu aveți voie cu înghețată!
-Asta e, am încercat și eu, nu? Să nu spună nimeni că nici măcar n-am încercat.
La ceva timp, să fi fost o mie și una de nopți, să fi fost două mii de ani, nu știu, dar am zărit alte două femei încercând să încalce aceeași regulă.
Eu deja eram cu zâmbetul până la urechi.
-Râdeți de noi?
-Nicidecum! Nici măcar nu fac haz de necaz. Pur și simplu sunt amuzată de felul cum plătim prețul poftei și al nerăbdării noastre!
-Da, râseră și ele, ar trebui să puna niște băncuțe aici, să creeze condiții optime de așteptare pentru pofticioșii nerăbdători.
Ce să vă spun, aceasta a fost Scânteia Revoluției. O ReGe, adică RG, de la Revoluția Gospodinelor. Niște Doamne Speciale, care TAK si FUCK.
Am risipit fluturași și manifeste în intersecție, având ca și conținut, următorul mesaj:

"Anilaza taktiko-strategik-militară pe un pretext, la prima vedere.

“Nu cred!”

Primul val a fost cand am incalcat regula stabiluta de niste academicieni de carton, ce au sfeclit-o, mai nou, in acadele din trestie de zahar; celuloza si hartie, si am procedat doar ce am voit noi, cand am voit noi si cum am voit noi (facandu-se astfel, voia noastra). Astfel incat, al doilea val, a fost sa scriem cu “I” din “A”, inca de la finele cuvantului. Apoi am dat cu palaria de pamant, am aruncat cu caciula dupa caini, si am cantat frumos:
“Noi suntem niste M, invelit’n ciocolata, intr-o multime de culori, vesele”. Asa am ajuns la punctul culminant al anilazei, mancand litera “N”….miam, miam, excelent!
Deznodamantul a fost doar unul, acela ca al treilea val ne-a gasit dansand ca impletitii si revarsandu-ne in pace, in ritm de muzica destinului, in vreme ce la Movieplex Plaza Romania se lansa la apa, “Sindbad marinarul”. Asta la sala nr. opt, pe dreapta. Ca la camera nr. patru, pe stanga, se lansasera deja cu ceva timp in urma, “Cameleonul”….sau salam andra, ceva de acest gen neutru si indecis, dar prea determinat pentru a nu fi pus la locul lui...ei.
Cand am terminat toata treaba, si menajera si receptionera, ne-au multumit frumos. Administratorul a ramas cu niste arsuri pe chip, dar asta nu-l impiedica sa poarte chipiul de pompier, raspunzand strict de nain ilevan.
Acum habar n-am cine si ce o sa inteleaga ceva din mesajul acesta, dar tot e bine ca piticugraal know how".

joi, 23 iunie 2011

...2, 1, zero

Prima oara cand s-a pus problema sa fac o alegere cu privire la viitorul meu, a fost in clasa a opta. Oricat m-as fi straduit (si nu zic acum ca as fi facut-o prea intens), nu imi venea nici o idee referitoare la ce viitor sa-mi aleg.
Eu de-abia daca imi facem temele pentru acasa. Tin minte ca-mi aruncam o privire peste ele, vedeam ca stiu sa le fac si ma intrebam de ce mi-as pierde timpul facandu-le. Pe vremea aceea nu erau inca la moda meditatiile, dar alegerea viitorului era o problema a intregii familii. In cazul meu si al surorilor mele, parintii nu s-au amestecat in aceste alegeri. Se rezumau sa ne repete de cate ori aveau ocazia ca daca invatam, invatam pentru noi, nu pentru altcineva.
Aveam pe vremea aceea ca diriginta pe profesoara de chimie, d-na Boldisor. Era pasionata atat de chimie, cat si de meseria sa de dascal. Pentru ca sora mea cea mare a ales chimia, considerata in anii '80 ca fiind de mare viitor, diriga m-a sfatuit sa fac aceeasi alegere. Oricum scoala era patronata de ministerul chimiei, patronat la randul sau de tovarasa, fapt caruia i se datora dotarea foarte moderna.
Am stat eu putin si m-am gandit si evident ca bogata mea imaginatie m-a condus prin vaste laboratoare, halate albe, eprubete si fel de fel de experiente si am hotarat ca acolo e de mine. Bucuroasa de asta, profa m-a inclus in programul ei de pregatire extrascolara...na belea!
Pe mine nu prea ma interesa de treapta intai, pe mine ma interesa ca venea vara. Eram cu atat mai intrigata cu cat la examen nu aveam nevoie de chimie, ci de romana si de matematica.
La una din orele de pregatire imi arata ea ce reactie are loc intre nu stiu ce reactivi. Parca scria o poezie, asa de frumos imi prezenta ceea ce facea ea acolo. Dar pe mine ma agasa tot mai tare faptul ca ai mei colegi se jucau afara, iar eu eram prizoniera dirigai.
"Ce am obtinut aici?" ma intreba ea.
"Un scrum!" i-am raspuns eu nauca.
"Daca iti dau un scrum acum...e oxid de magneziu! Hai, du-te la joaca!"...si nu m-a mai chemat altadata.
Oricum nu am dat examen de treapta, pentru ca au fost inscrisi exact atatia copii cate locuri au fost.
Prin clasa a douasprezecea am avut de facut o a doua alegere. Nu ma incanta deloc ideea de politehnica, iar de medicina fugeam ca dracu de tamaie, cu gandul la disectiile ce trebuiau facute. Perioada de practica pe care am avut-o la uzina de medicamente, pe instalatia de sulfatiazol si strigatul femeilor care lucrau acolo "invatati, mama, sa nu cumva sa ajungeti pe aici!", m-a dus cu gandul la ASE, Facultatea de Comert. Zis si facut, am intrat si la facultate.
Din patru ani de liceu si taspe mii de materii de specialitate, nu mai tin minte decat ca orice robinet se deschide in sens contrar acelor de ceasornic si ca rufele se usuca pe timp de iarna datorita fenomenului de desublimare.
In schimb imi amintesc de toti colegii mei, de profi, de escapadele de pe strandul IOR, din livada de ciresi, de fumatul in WC si de toate celelalte bazaconii si nazbatii pe care le-am facut.
Ah, imi mai amintesc dezgustul unora dintre profi care nu oboseau sa ne catalogheze ca fiind cea mai depravata, stricata, inculta dintre generatii.
Din 41 de elevi, 35 au intrat din prima la facultate.
Nu ma lungesc acum cu povestea anilor mei de facultate, dar stau sa ma gandesc de ce aceste alegeri au fost pentru mine atat de "dificile"?
Pentru ca eu nu am vrut sa ma fac mare. Poate tocmai pentru ca din lumea oamenilor mari nu te alegi decat cu un scrum.
Cam asta a fost.

Cinci

Actul 1.

Actorul intră în scenă. Sala încă se foiește, de parcă nici nu-l vede.
Actorul îsși drese glasul și rosti cât putu el mai bine și mai frumos:
-De la Nistru pâ'n la Tisa
Tot românii plânsu-mi-sa...
Spectatorii încep a strâmba din nas:
-Bagă, frate, d'ale carnavalului, d'alea mai vesele, că astea cu plângeri e prea triste!
Actorul ieși din scenă.

In pauză, cântăreața zăludă îi întreținu pe spectatori, injectând slănină în găină.

Actul al doilea.

Actorul se impuse chiar de la intrarea pe scenă, prin însăși prezenta sa. De partea sa îi era și vocea:
-De la Bârca la Viena...
Sala începu să se umple de fluierături și de aplauze, apoi spectatorii începură a se plictisi.
-Lasă-ne, nene, că până ajunge ăsta închide la non stop.
Actorul ieși și se refugie într-un fotoliu confortabil, unde să-și doarmă revolta.

In pauză, cântăreața zăludă injecta slănină în găină, încurajată fiind de public. Normal, cărui cântareț nu îi place să se audă cântând?

Actul al treilea.

Penurie de actori. Cei mai valoroși au plecat spre lumi mai bune. Cei rămași joacă prin filme de cartier, cântă manele sau fac reclame la teveu.
Ca urmare, film de cinemateca: "Salamandra".
În timpul filmului, unii dintre spectatori au ieșit să fumeze, alții să scrie romanțuri.
Cei din urmă nu-și permiteau să piarda timpul cu acest spectacol. Romanțurile lor se cerau imperios scrise cu scopul readucerii la stare de veghe a frumoasei adormite.
Vă rog, să nu le spună nimeni că între timp frumoasa devenise bunică, pe motiv că zmeul era mai mereu pe aproape, era musculos, iar simbria lui rotunjită cu sporul pentru nenumăratele ore suplimentare petrecute ca gardian al frumoasei adormite în așteptarea sosirii tipului cu romanțurile, le asigura un trai chiar frumușel. Vă mai rog încă o dată să nu le spuneți, vă rog! Dacă vor afla asta, scopul vieții lor va dispărea, iar ei nu vor ști ce să facă cu aceasta.

Actul al patrulea.

Bunavestire: "Hainele cele noi ale împăratului".
Echipa de piariști ai teatrului recomandă intrarea în scena a actriței, sperând astfel să capteze interesul spectatorilor.
Spectatorii, neam!
Actrița încerca să-și intre cât mai bine în rol, chiar dacă fu luată pe sus și aruncată pe scenă, fără să știe care este scenariul, care este regia și nici care era suflerul veritabil ori care erau figuranții, rezervele, impostorii.
Văzând că nu este apreciat modul cum ea își interpreta rolul, se gândi să-și adune jucăriile și să plece, așa cum a mai făcut și cu alte ocazii. Ceva însă, o reținu...nu se știe exact ce, ea știa!
Hotărând să rămână pe scena, actrița făcu o plecăciune, atât cât să ajusteze unghiul de vedere până în ultimul rând, își înfipse bine picioarele în sol și înlemni astfel, văzând venind spre ea, tare ca piatra, iute ca săgeata, respectul spectatorilor.




Sase

Primul meu examen pica(n)t, din cele trei mari si late, a fost in anul intai de facultate, la drept. Ca profesor il aveam pe Ion Rucareanu. Atunci il vedeam ca pe un om deosebit, vesel, boem si capabil a ne capta atentia. Se vorbea despre el ca ii cam placea sa traga la masea si de fustele studentelor. La faza cu fustele n-as sti sa spun daca era asa sau nu, dar nu o data s-a prezentat in fata studentilor sai, vizibil alcoolizat.
Tin minte ca intra in amfiteatru si facea fel de fel de glume. Il ridica pe cate un coleg in picioare si il punea sa-i faca o declaratie de dragoste uneia dintre fete, alcatuita numai din adagii,  in limba latina. Era extrem de amuzant, fiindca baietii intrau in jocul lui, balbaindu-se, fastacindu-se si, adeseori, punandu-se in situatii ridicole.
La prima ora de curs a pierdut cam un sfert din timp luandu-ma peste picior si vorbind in zeflemea de numele meu: "Ce nume e asta, Animari? Nici nu stiu sa-l citesc!” , spunea, jongland cu tot felul de improvizatii pe aceeasi tema.
"Stiti, in primul rand, nu eu mi l-am ales. In al doilea rand, trebuie sa recunoasteti ca este un nume extrem de rar, comparativ cu Ion, de exemplu".
Dupa replica asta m-a invitat politicos sa-mi ocup locul.
Pe proful de seminar il chema Turcu. Un tip destul de afumat, zeflemist  si plin de el. Intra in sala, se aseza la catedra si isi aprindea tigara. Ne radea in nas si ne spunea: "Stiu ca va arde buza de o tigara, dar pana nu ajungeti in locul meu la catedra, nu fumati!"
De atunci nu am mai frecventat orele lui. In schimb ne vedeam destul de des la Dorobanti sau la Butoias, unde impreuna cu toata grupa ieseam la bere.
"Pe tine parca te-as cunoaste" imi zise el. "Desigur, sunt studenta dvs.", i-am raspuns si m-a tinut minte. Si uite asa, pana la sesiunea de vara. La examen m-am prezentat ca fiind eu insami, exact ca si pana atunci, avand convingerea ca tot ceea ce este obligatoriu, este un abuz. Si, daca tot am fost abuzata de catre profesori cu legea de partea lor, macar m-am lasat abuzata reducand pierderile la minimum, dedicandu-ma studiului, exclusiv in sesiune. Procedand astfel, castig mi-a fost timpul ce mi l-am daruit in detrimentul orelor de curs atribuite de catre metodisti, unor materii care nu mi-au folosit la nimic in viata. 
Dupa ce am raspuns la jumatate din subiect, Rucareanu se pregatea sa-mi treaca un cinci in carnet, cu mesajul “pentru ca pot”. In acel moment, Turcu isi rase pe sub mustata imaginara si zise: “nu o trec!”
Rucareanu, ca ba da, el ca ba nu, Rucareanu ca ba da si uite asa pana cand am iesit din sala si i-am lasat sa se certe.
In toamna am promovat cu opt si Turcu si-a cerut scuze pentru ca mi-a stricat vara. Nu stiam la cei 20 de ani ai mei, ca totul, absolut totul in lume, mai ales la drept comercial, poate fi negociabil. Nu stiam si nici nu cred ca stiind, mi-ar fi fost de ajutor, cata vreme imi repugna sa ma tocmesc.
La urma urmei, viata este o chestiune de alegere si nu vad  ce as avea de negociat, cu privire la alegerile pe care le-am facut.

Examenele mele picante au avut acelasi gust cu cel al Targului Taranului Roman, un targ al produselor traditionale din carne si lapte, imbogatit cu miere, polen si faguri, dulceturi si siropuri naturale, vin si paine de casa si alte astfel de delicii slow food.
Prima mea experienta a unei astfel de expozitii cu vanzare a fost ca o piatra de hotar a flamanzeniei mele. Plecasem de acasa flamanda fiind, si m-am trezit in mijlocul unei batalii: foamea in confruntarea cu produsele expuse, parca special, intru ispitirea mea...moment de cumpana in care instinctul meu animalic si cel de conservare au atins punctul lor de maximum. Foamea asta, flamanzenia nesatisfacuta, nepotolita este ca un drum cu doua sensuri: ori te arunca inapoi la regnul animal si chiar mai jos decat atat, ori te ajuta sa te descoperi ca fiind totusi, om, nu animal si nici animal social. O fiinta superioara.
Atunci si acolo, mi-am gasit salvarea de la un stand ce expunea spre vanzare obiecte din ceramica si desen pe sticla, semnate SM. Am "salivat" la vederea unui tablouas cu floarea soarelui si maci, un echilibru, o impacare a culturii cu salbaticia, care mi-a mers drept la suflet.  Am scos banii, fara sa ma intereseze pretul si l-am luat. Este unic si este al meu!
-Nu vei gasi un al doilea la fel, stii asta, nu?
-Stiu. Este valabil pentru tot ceea ce este creat de om, fara implicarea masinilor si automatismelor. Tine de starea sufleteasca, de emotiile, de trairile artistului in timpul creatiei...o amprenta a unicitatii.
Ajunsesem amandoi in acelasi timp si loc. El m-a salvat de moarte prin inanitie, cu bagajul lui de cunostinte, si eu l-am salvat prin arta conversatiei.



miercuri, 22 iunie 2011

Șapte

Si a fost ziua mea. In seara de ajun statusem intinsa pe canapea, indeletnicindu-ma cu telecomanda, o treaba cu care nu ma indeletnicisem cam de multisor. Nu aveam chef sa scriu, nu aveam chef sa citesc, nu aveam chef de nimic. Uite asa am descoperit eu, in prag de cea de-a doua tinerete, cat este de placut sa te dragalesti putintel cu plictisul. O viata intreaga fugisem de el ca de dracu, pana m-am hotarat sa ma impiedic si sa cad in bratele lui.
Navigam printre iubirile interzise de la national, norma jean de la hallmark si maria antoaneta, de la hbo cand, intr-o pauza publicitara, am trait ceea ce nu mai traisem de mult. Am simtit cum in pantecul meu misca viata. Lovitura aceea cu care bebeul te anunta ca e la ora lui de joaca. Zambeam fericita…doamne, ce nebunie!
Stiam foarte bine ca viata este un ciclu, dar eu tocmai incheiasem un astfel de ciclu si, ca sa incep unul nou, ma gandeam ca mi-ar fi placut sa simt mai inainte de miscarea aceea de picioruse, sa simt spuneam, cum imi zboara fluturii prin stomac. Dormeam.
Ziua mea a fost o zi ca oricare alta. De fapt, mint, fiindca a fost o zi cu totul si cu totul deosebita. Am vrut sa fie secretul meu. De aceea am invelit acest secret intr-o blanda a mintire :)
"Goana dupa aur"

Pentru prima oara m-am simtit incomodata de "conditia materiala" a familiei mele de cand aveam vreo 12-13 ani. Pana atunci nu cunoscusem acest sentiment. Desi tata fusese sef de sala la "Doina" pe Kiseleff, intotdeauna  s-a condus dupa principiul "sarac, dar curat", "mai bine mananc paine uscata si dorm pe perna mea"!
Pe la acea varsta am inceput noi, colegii de clasa sa ne privim cu alti ochi, sa observam ca suntem fete si baieti. Tot atunci a fost perioada mea de glorie! Se indragostise de mine Paul, eroul, Fat-Frumosul clasei! Intr-o buna zi, in timpul unei ore, mi-a trimis un biletel continand un mesaj codificat prin care isi declara dragostea. Eu, isteata cum ma stiu, l-am descifrat imediat si i l-am trimis inapoi, lucru ce i-a provocat o criza de timiditate in urma careia, rosu ca racul la fata, a fugit de la scoala.
Cand Paul de indragostea de o fata, apoi toti baietii de indragosteau de aceeasi fata! Paul era eroul tuturor. In primul rand era frumusel foc. Apoi era extem de bine imbracat, avea mereu la el fel de fel de gume, creioane, pixuri si alte alea pe care noi, amarastenii, nu le vedeam decat prin vitrinele magazinelor "SHOP". Ca sa nu ma lungesc cu descrierea lui, va spun doar ca tatal sau era "administrator" la ambasada SUA si conducea un Ford de culoare rosie, ceea ce, pentru perioada anilor 70-80, avea asupra noastra un efect de foc de artificii.
Fericirea mea a durat destul de putin, pana cand, la inceput de clasa a saptea a venit noua noastra colega, Corina Bucur, de care Paul s-a simtit din start atras, uniti fiind prin acelasi miros imbietor de "Fa". Tot atunci s-au imprastiat si restul baietilor din jurul meu, reorientandu-se rapid.
Asa mi-am pierdut eu primul fulg din aripile mele ingeresti. De atunci am inceput sa urasc saracia si am suferit ingrozitor pana pe la 19 ani, cand din prima mea chenzina, am reusit sa-mi cumpar prima mea pereche de jeansi.Cred ca tot de atunci am inceput sa visez la sifoniere pline, la parfumuri si farduri, si lux.
Ajungand prin anul 2002, visele mele materiale s-au implinit. M-am mutat intr-o casa noua, spatioasa. Totul era nou-nout, de la mobila la decoratiuni. Incet, incet, sifonierele s-au umplut, starturi straturi de haine de diverse culori, texturi, croieli, etichete de firma. Apoi am constatat ca nu mai am unde sa-mi tin bijuteriile si in timp ce mi le asezam in noua caseta special achizitionata, mi-a trecut ca un fulger prin cap, intrebarea "La ce bun toate astea?"
Eram mandra de ele si le purtam cu placere, dar in timp am constatat ca de cele mai multe ori eram privita ori din interes ori cu invidie si ca toata aceasta parada, chiar daca si una fara intentie de epatare, ma antrenase de fapt, intr-o competitie a acestor "expozitii de noi cumparaturi", la umbra carora nimeni nu ma mai vedea pe mine insami, nici macar eu. Apoi am primit o palma zdravana peste obraz, ce-a avut ca efect constientizarea nefericirii ce ma chinuia, cata vreme nimic din toate acestea nu reusisera sa umple golul pe care il simteam. Si o schimbare de macaz: nu mai ma aflam in "Gona dupa aur" ci goneam ca o nebuna, in cautarea sufletului meu.

Imi este dor de viata simpla, pe care o vedeam prin ochii de copil, cand, in fiecare dimineata, mergand spre scoala, vedeam oameni veseli ce-si udau gradinile si aleile si le maturau si-si pregateau casa si strada pentru o noua zi, in timp ce se salutau cu zambetul pe buze. Mai era cate unul morocanos, dar si acela raspundea la salut.
Mi-e dor de micile pravalii, de simigerii, de tarabele din Piata Matache pline cu mere ionatan si cu piersici aduse de la Medgidia, de legume proaspete, de...pur si simplu, mi-e dor de viata.


marți, 21 iunie 2011

Opt

Daca as fi invatatoare, ziua de marti ar fi ziua in care i-as scuti pe copii de programa scolara si i-as duce la cinematograf. Martea, Movieplex Plaza Romania iti ofera posibilitatea de a plati cu doar 10 lei un bilet la film. Un pret bun, la indemana oricui isi poate permite, de exemplu, un happy meal la Mac Donald. Sau un pachet de tigari.
As alege un film de audienta generala si pe care eu l-am vazut inainte de a-i duce pe copii sa-l vada. I-as invata astfel sa inteleaga ca platind un astfel de bilet nu doar beneficiezi de conditii optime de vizionare a filmului, ci iti arati respectul pentru munca tuturor celor ce au contribuit la realizarea si difuzarea filmului.
Apoi as avea posibilitatea sa-i observ cum stiu si daca stiu sa se comporte in astfel de ocazii, cum stiu sau nu stiu sa-i respecte pe ceilalti spectatori aflati in sala, cum stiu sau nu stiu sa respecte munca celui ce intretine curatenia in sala de cinema.
Dupa vizionarea filmului le-as cere sa-si scrie opiniile. Sa spuna ceea ce ei au inteles din acel film: ce au vazut, ce le-a placut si ce nu. Nu le-as da nici o indicatie, nu le-as da note si nici calificative si nici nu as face comparatii intre ei. Singura cerinta ar fi sa scrie ei singuri, fara a cere ajutorul nimanui. I-as cunoaste astfel pe fiecare dintre ei si as invata de aici cum, in ce fel, in cat timp, prin ce metode as putea sa-i vin in ajutorul fiecaruia de a fi el insusi.
Astfel as proceda si cand i-as duce la teatru, in parc, in gradina botanica sau in excursii.
Apoi, dupa ce i-as asculta pe toti, abia la urma, le-as vorbi despre cum am vazut eu creatia respectiva, fie ca este film, teatru, carte sau plimbare in aer liber.
Daca as fi eu invatatoare...

Daca pe cineva ar interesa care este crezul meu, i-as raspunde fara echivoc: filmul de oscar vs. teatrul mic. Nu as face prin asta critica de scenariu, regie, joc al actorilor sau efecte speciale, ci as compara ideile ce se desprind din fiecare astfel de creatie, care idei, luate impreuna dau mesajul acesteia. Pana la urma, nu ma impresioneaza jocul actorului mai mult decat ceea ce el trasmite prin rolul sau, publicului. Pot aprecia si respecta jocul magistral al unui actor interpretand un criminal psihopat, de exemplu, dar nu voi rezona niciodata cu un astfel de personaj.
Asadar, crezul meu este ca omul nu cauta sa afle cum iubeste cealalta jumatate, ci cauta sa-si afle jumatatea. Cel/ Cea alaturi de care si impreuna cu care se simte complet si implinit. Unii au numit asta “cherchez la femme”, altii au spus “look for the woman” iar altii, cei mai multi, au spus “in cautarea sufletului pereche”...multa filosofie, multa literatura, multe metafore, parabole, religii, trucaje, efecte speciale, sclipici, farduri, parfumuri, aburi.
Cred sincer ca cel ce isi vede destinul precum a facut-o baiatul din film, sunt si cei ce si-l vor implini. In asta vad eu dumnezeirea, iubirea dumnezeiasca. In cautarea jumatatii tale daca te afli, o vei gasi. In implinirea unui astfel de destin daca pornesti in viata, nimic nu-ti va sta in cale: nici banii, nici faima, nici gloria, nici durerea, nici suferinta, nici prejudecatile, nici mandria, nici nimic din cele lumesti.
“Din ce vom trai?
Din iubire!”
Este posibil asa ceva? Crezul meu este ca da.
Daca pe cineva ar interesa crezul meu....

Stiti ce am urat la acest spectacol de teatru? Faptul ca m-am recunoscut printre personajele sale, asa cum i-am recunoscut pe multi cei din familie si dintre prietenii, colegii sau vecinii mei de acum si dintotdeauna.

Stiti ce mi-a placut cel mai mult in filmul de oscar? Momentul in care cei doi frati, ramasi orfani si-au spus: “Mi-e foame” si de aici au inceput alergatura. Momentul acela in care te afli la pamant, sarac lipt, orfan, lipsit de orice ajutor, momentul acela in care viata iti spune cu brutalitate: ”Acum Sau Niciodata”,” Take It Or Live It”.
Melodia cu care realizatorii filmului au imbinat imaginea momentului respectiv, a avut un efect extraordinar. Daca banda sonora era una de lacrimi si jale, nu reuseau decat sa-ti starneasca aceleasi intrebari existentiale, sa vezi in viata doar uratul, durerea si suferinta. Dar melodia aia, zambetul copiiilor, inocenta lor de “actori amatori”, fara studii de dictie si joc scenic, naturaletea lor debordau de viata. 
De viata adevarata. De viata care a zburat Oscarul tuturor celorlalte celebritati din lumea artelor.
Nu mai plansesem la un film de cand am vazut Patimile lui Hristos. Dar daca atunci am plans de durere, la Slumdog Milionaire am plans nu de fericire, ci pentru ca am stiut ca asa este…”D: asa este scris”….”m-am dus la acel show doar pentru ca am stiut ca ea se uita… she is my destiny”.
.

"Nu exista tara pentru cei batrani"

luni, 20 iunie 2011

Nouă


"Villa Tvorcheska" (Vila Creatorilor de Artă), Studioul Italian, un loc deosebit unde să petreci, în mod plăcut, câteva zile de vacanță. Un loc plin de bun gust și rafinament, prezent de altfel, în întreg satul turistic amplasat în apropiere de Veliko Tarnovo. Mâncare delicioasă, super vin, muzică bună, toate la un preț foarte convenabil.
”Trecand peste disconfortul” de a avea ferestrele la nivelul solului, larg deschise spre grădina cu pomi fructiferi plini de rod, micul heleșteu de unde o broscuță insistă zi și noapte să-și facă auzit glasul, o omiduță s-a rătăcit pe brațul meu stâng, dimineață pe la ora cinci, când îmi era somnul mai dulce, licuricii scânteiau de mama focului prin iarba proaspăt tunsă și apă susura în micuța cascadă improvizată la umbră unui măr, în vecinătatea cuptorului de pâine pe vatră și a grătarului, pot zice că am avut un sfârșit de săptămâna foarte fain, sub atenta supraveghere a celor doi seteri irlandezi extrem de prietenosi.
Si toate acestea, pe muzica unui vin vechi de douăzeci de ani, care nu are cum să nu te ajute să vezi viața mai bună și mai frumoasă.

Concret



duminică, 19 iunie 2011

Nimic



nimic

A nins cu parfum de tei

Am visat ca eram Romania. Ma cam implinisem. Ma priveam in oglinda si, in mod paradoxal, imi placea ce vedeam. Ma felicitam ca nu alesesem sa ma costumez ca o ciocata, aidoma Peninsulei. Suficient cat Oglinzii sa i se starneasca spiritul ludic si sa-mi proiecteze imaginea ca pe a unei Mese Rotunde, altfel nu-mi explic cum de in jurul meu au inceput sa roiasca, precum Cavalerii, sase barbati. La inceput mi-a facut placere, m-am simtit bine. Firesc, s-o vad si eu pe femeia careia nu-i place sa fie inconjurata de barbati! Am crezut ca am ametit de la atata beatitudine, fiindca la un moment dat am vazut ca cei sase erau, de fapt, trei, de fapt doi, de fapt si de drept, Unul.
-Hai sa te scot in lume, ca uite in ce fel ai ajuns!
-Te cred si eu! Asa mi se intampla mereu cand intru in pielea personajului. Sa ma fac una cu Sf. Gheorghe, a fost ca si cum m-am facut una cu Sf. Mina, care se facuse una cu Praslea cel Voinic si Merele de Aur, ca altfel nu-mi explic cum de, imediat ce taiam capul balaurului, crestea altul la loc. Altul mai trainic si mai frumos.
-Hai, ca-mi place cum m-ai tuns! Chiar ma saturasem de dreaduri. Dar ce dracu ai facut cu picioarele tale?
-Aha, credeam ca doar am visat. Ai uitat cand m-ai luat pe sus si m-ai aruncat de m-ai infipt in pamant pana la genunchi!?
-Pai ce altceva imi ramasese de facut daca tu m-ai confundat cu Meduza?
-Vezi, iti place ce-ai facut? Ca pana sa ne punem noi de acord cu privire la punctul de vedere, am prins radacini pe locul unde gandacii de Colorado se dezmierdasera pana atunci, cu descantece de dragoste gandaceasca. Ce vina am eu, ca sa suport consecintele imobilizarii mele? 
-Semn de batranete, madam, hahaha....ne vedem acasa, la chef!

Am deschis ochii si am sarit ca arsa:
-Ce chef, Domnule, cand eu am camara goala?
Si zicand asta, mi-am lepadat camasa de noapte, mi-am tras repede blugii si am dat fuga la piata.
La intoarcere, am deschis usa cu piciorul si am intrat val vartej in bucatarie. Mi-am pus sortul ca armura, m-am inarmat cu spatula si m-am pus pe treaba. Sau, cel putin, asa am vrut. Cosuri pline cu legume si cu fructe, oale, cratiti si tigai erau pretutindeni in jurul meu.
-Ce sa fac eu cu toate astea, am strigat deznadajduita, nu-mi place sa gatesc! Sa dau fuga la Mega Image sa iau mai bine de-a gata?
Cand sa ies, impulsiva cum ma stiu, ma impiedic de Carte si o dau de trei ori peste cap:
 "Vantul
este acelasi
cand cade
la adierea frumusetii"
("Shogun", James Clavell, pag.93-94, de jos in sus si de la dreapta la stanga).
-Aha! Pai daca tot se fura toate pe lumea asta, pana si sloganul electoral, macar sa fiu eu cea mai mare furacioasa, insa nu cu mica smechereala, dar cu marele cap!
Si astfel am avut momentul meu de glorie, ca dirijor-conducator de Banda. Spatula din lemn lua forma unei baghete magice si incepu sa faca minuni. La prima unduire a acesteia, legumele si fructele incepura un dans numai de ele stiut. Se luau in brate, doua cate doua, de dezbracau si se dezveleau, se incingeau pana la fierbere pentru ca mai apoi sa se racoreasca si sa isi ocupe locul binemeritat.
-E gata cafeaua, femeie? se auzi vocea ursuza a barbatului.
Zbang, l-am lovit cu magia mea, de suparare ca era gata gata sa-mi strice momentul de creatie. Zbang, si mi-am vazut in continuare de ale mele. Cand am fost gata, camara mea era numai buna de fotografiat.
Acuma nu stiu daca frumosul cu ochii verzi din bucataria mea este rodul imaginatiei mele, al magiei mele, al farmecului sau al cazaturii pe care o cazusem, cert este ca, fara nici o jena, i-am zis:
-Hei, cu tine vorbesc!




sâmbătă, 18 iunie 2011

Sambata

Michiduta este un tip fain. E prea fain ca sa nu-i spun eu, acum si aici, Ronston. Asta numai pentru a-l diferentia de Huston, de la Firma Rivala, firma ce pana mai ieri a detinut monopolul pe piata de sarmalute in foi de vita si care, mai nou, are grave probleme de capital de imagine all the people band ceai de tei si cantand, intr-o voce, giv pis a cens, ca oricum, ploaia care va veni le va potopi pe toate.
Ceea ce s-a si intamplat, punand astfel punct ghiveciului informational, tratatul de impartire a cascavalului soldandu-se cu o reorganizare integrala, de pe urma careia penuria de paine a fost compensata cu surplusul de Pontus 1991 si pizza Hawai.
Aici am intrat eu in scena, fiindca m-am potrivit pe aceeasi lungime de unda cu Ronston, el, cu natura lui de organizator si eu cu natura mea de haos.

vineri, 17 iunie 2011

Vineri

Am fost sa luam biletele la teatru . Cele pe care le-a rezervat telefonic d-na T, la rugamintea d-nei B, la rugamintea noastra, a d-nei S si a d-nei T.
Sa fie acesta un lant al slabiciunilor? Ale noastre sau ale societatii? Nu gasesti “la liber” aceste bilete. Lumea merge la teatru. Biletele se vand ca painea calda din perioada comunismului: pe sub mana, repede si nu mai multe de. La National, lipit la loc vizibil, un afis ne anunta ca nu se admit mai mult de 8 bilete pentru fiecare rezervare. Semnat directiunea.
“Lasati si ceva la casiera, atat cat sa”….sa ce? Eu vreau sa merg la teatru, atat.
Poate sambata seara, uitandu-ma "Pe gaura cheii", voi reusi sa inteleg cine este vinovatul.
Am luat biletele si am plecat. De data aceasta, la aceasta casierie, nu am mai lasat nici un banut in plus. Am mers pe jos pana in Romana. In drum am intrat la Humanitas si la Carturesti. La Humanitas era oferta: ”Cumparati trei, la pret de doua”…cumparati trei lumi si platiti doar doua. Una este gratis si este, evident, cea mai ieftina. De data aceasta nu am mai cumparat nimic, nici eu si nici el. La Patria l-am intrebat pe Magellan daca anul acesta participa la targ. Nu, anul acesta nu mai participa, dar mi-a promis ca-mi va face o oferta personalizata la cererea mea: cinci duble in Palma de Mallorca. Nici pana in ziua de azi n-am primit nimic din partea lui. Cum te numesti daca lasi sa-ti scape o astfel de cerere, pe timp de criza?!
La Carturesti, ochii tristi ai lui Dan Puric priveau de pe masa pe care fusesera expusi spre vanzare, la nepasarea celor multi. Am incercat sa-mi amintesc daca l-am vazut vreodata pe scena. Da, in "Sinucigasul". Si l-am ascultat vorbind la o emisiune de la Realitatea tv. Nu l-am urmarit in intregime, dar i-am simtit caldura pe care o transmitea. I-am raspuns cu aceeasi caldura. A fost o reactie fireasca, reactie care nu are absolut nimic de a face cu renumele lui Pavlov, cu normalul si cu normele de conduita si comportament. Firescul este al fiecaruia si vine din interiorul sau. Pana cand am simtit impulsul de a schimba canalul, fiindca ma fura somnul de la atata caldura.
M-am intrebat de ce oamenii ca el au mai mereu ochii tristi? Sa fie oare pretul platit pentru cunoastere? Pe coperta a doua scria: ”Dan Puric ii leaga pe romani de Dumnezeu...
Si este unul dintre cei ce vad omul nu ca individ, ci ca persoana”.
Mi s-a strans inima. Oare am gresit eu atunci cand am spus “revolutie la nivelul fiecarui individ"? Trebuia oare sa spun “revolutie personala?”
Ma fac oare vinovata, am gresit rostind acest cuvant? Am venit acasa si am deschis DEX-ul. Primul cuvant al primei definitii pentru “individ” era”persoana”. Prima definitie a cuvantului “persoana” incepea cu "individ". Atunci am inteles ca oamenii care se adreseaza celorlati cu sufletul, sunt prizonierii cuvintelor. De aici le vine tristetea.
M-am infuriat pe cuvinte! Ma uitam la “individ” si nu stiam ce sa fac cu el:
-Esti un intreg indivizibil: tatal, fiul si sfantul duh/ mama, fiica si sfanta treime? Esti intregul minte, spirit, trup si suflet? Esti indivizibil cu tine insuti, dar divizibil cu perechea impreuna cu care procreezi, dai viata unui nou intreg? Individul are si masculin si feminin.
Ma uitam la “persoana”, in care nu am reusit sa vad decat radacina cuvantului ”persan/a”.
Daca tu esti persan/a, atunci cealalta radacina este indian/a? “Persoana” are doar feminin, daca este sa-l analizam aplicand regulile gramaticale. M-am uitat din nou la individ. Daca tu esti indian, atunci despre ce indian vrei sa-mi vorbesti: despre incasi, mayasi, azteci sau despre indienii din Asia?
Nu, cei din Asia au fost confundati cu amerindienii. Un om a gresit, iar omenirea nu a fost in stare sa repare greseala lui.
Daca le spui turcilor sau irakienilor ca sunt arabi, se supara: "noi suntem persani!”
Daca ii confunzi pe pakistanezi cu indienii, se supara. Palestinienii se omoara cu evreii pentru o limba de pamant. Oare nu exista peste tot in lumea noastra oameni care transmit caldura lor sufleteasca, mai presus de cuvinte?
Istoria predata in scoli nu este istoria celor ce au facut-o, ci a celor care au inventat alfabetul cu care au fost scrise cuvintele. ”La inceput a fost Cuvantul”...el ne-a adus suferinta. Daca vom invata sa tacem, poate ne vom reaminti.


joi, 16 iunie 2011

Joi



Am ajuns pe stația orbitală, plină de nerăbdarea de a descoperi noul orizont al Noii Lumi. Culmea este că totul părea a fi foarte asemănător Pământescului, identic aș spune, fiind amenajat după modelul unui resort de cinci stele de pe țărmul Oceanului. Mi-am aruncat geanta pe patul din cameră și am ieșit în fugă spre ceea ce intuiam a fi Plaja, alegând ușa ce dădea spre piscină.
Un decor drăguț, șezlonguri și umbreluțe, muzică și un gard de jur împrejur, menit probabil să-i apere pe hotelieri de privirile indiscrete ale celor de dincolo de el. M-am concentrat mai puțin pe aspectul psihologic al prezenței gardului respectiv, ce-ți putea induce spaima față de un eventual pericol, sau pe simbolismul acestuia, ce m-ar fi putut duce cu gândul la îngrădire și am ales să caut ieșirea. O ieșire ce s-a lăsat îndelung căutată. Tocmai când am crezut că sunt nevoită să-mi infranez chemarea de a vedea ce se găsește dincolo de limita frontierei, am zărit portița.
Bucuroasă ca un copil, m-am îndreptat în grabă spre ieșire, fără să dau atenție piscinei.
După doar câțiva pași am înțeles că nu putea fi ocolită, evitată, că era astfel proiectată încât să nu o poți ignora, ocoli… piscina era personajul principal al hotelului și al întregii colonii. Piscina era vie!
Mi-am imaginat că este vreo invenție drăcoasă menită să atragă cât mai mulți clienți. Îmi părea bine gândită și proiectată. Nu mai văzusem în viaaă mea o asemenea drăcovenie. În primul rând că nu era un simplu bazin, ci era un labirint de ape, ale cărui părți solide se înălțau și se scufundau într-o succesiune numai de ele știute. Pășeai pe una, înaintai pe la suprafață, pentru ca numai după câțiva pași să simți cum îți fuge pământul de sub picioare și, odată cu el, începi să te scufunzi. Și dacă știai să înoți, nu vedeam cum să o fi făcut-o prin spațiile acelea strâmte. Apa nu m-a speriat niciodată atunci când nu era una tulbure, dar nici limpezimea aceleia nu mi-o făcea prietenă, atât timp cât și-au făcut apariția țiparii. Niște anghile cât toate zilele se unduiau tacticoase precum niște adevărate vedete. Nici în ruptul capului nu mi-aș fi dorit ca o astfel de creatură să ajungă în contact cu pielea mea.
OK, mi-am zis, când te-a speriat pe tine un pește? Întotdeauna, mi-am răspuns cu promptitudine. Și totuși am înaintat, atentă fiind la mișcările plăcilor tectonice ale construcției. Învățasem până atunci că frica este cel mai parșiv dușman și că nu te poate doborî decât cu acordul tău, unica soluție fiind Înfruntarea.
Precum o capră neagră ce sare de pe o stâncă pe alta, așa am ajuns și eu la ieșirea ce dădea spre Plajă. Fusese prea ușor, dar asta nu mi-a dat de gândit. Tocmai când aveam să ies pe portiță, m-am întâlnit cu G.R., colegul meu din clasele primare. Eu dădeam să ies, iar el să intre. Sau cel puțin așa am crezut. Bucuria revederii a fost atât de mare, încât m-a făcut să mă întorc din drum. Am vrut să bem o cafea împreună și să ne povestim poveștile de până atunci.
M-am oferit să-l conduc pe labirintul piscinei, în drum spre restaurantul hotelului. Doar îl cunoșteam deja. Eram ca un ghid turistic pasionat de meseria să, care însă nu mai era atent atât la fețele turiștilor, cât la picioarele acestora și la pașii ce trebuiau făcuți.
Mergeam sprintenă înainte și mulțumită de mine și de reușita mea de a răzbate pentru a doua oară prin acea stranie existență. La un moment dat, din spatele meu, o voce puternică m-a făcut să mă opresc din drum. G. R mi se adresa într-o limba străină, din care nu pricepeam nimic.
Nu-mi vorbea ci de fapt zbiera la mine. Nu înțelegeam ce-mi spune, dar am crezut că vrea să mă avertizeze cumva cu privire la mișcătoarele cărări. Abia în clipa aceea i-am văzut chipul. Nu mă avertiza, ci mă amenința. Nu mai era copilul, colegul și prietenul meu, ci era Vardistul, Gardianul, The Keeper, Păzitorul acelei invenții, acelei construcții fără de ieșire, cel ce avea să mă închidă cu forța în azilul de noapte. Eram captivă.


Mi-am petrecut noaptea în acel spațiu. Dimineața am fost trezită de zgomotele puternice ce veneau dinspre recepție. Lângă mine se afla un necunoscut. Din fișa postului său reieșea că este însoțitor în aventura aceea ce avea că scop încadrarea mea în tipare. Intrarea mea în rândul lumii. Înregimentarea.
Nu-mi aminteam să-mi fi fost prezentat. M-am ridicat din pat și am căutat un strop de apă să-mi clătesc fața. Camera nu mai era așa cum mi-o aminteam. De fapt, întregul hotel era schimbat. Arată mai degrabă ca un ospiciu.
Ca să ajung la toaletă a trebuit să străbat întreg culoarul, un culoar în capătul căruia se afla stația de triere, locul unde erau sortați noii veniți și care soseau în valuri, lăsând impresia că mai degrabă căutau un loc de refugiu și nu unul de libertate.
Nu mai înțelegeam nimic, nu mai recunoșteam pe nimeni, nici măcar pe mine. Mă întrebam cât timp trecuse de când ajunsesem în acel loc. Poate că era vorba doar de o singură noapte, dar categoric fusese una cât o viață de om.
În drum spre baie, pe ziduri puteau fi citite tot felul de anunțuri și îndemnuri. Sau poate că nu erau decât niște reclame: ”pensiune completă: noi vă dăm să mâncați, noi vă dăm să beți, noi vă spunem ce să faceți și ce să nu faceți cu timpul dvs., noi vă spunem ce să gândiți și, mai ales, ce să nu gândiți… ne-am ocupat noi de toate pentru dvs, dormiți liniștiți!”
Intrată în baie, mi-am privit chipul în oglindă. Eram bătrână. Părul îmi era vâlvoi, iar fața îmi era zbârcită și urâtă. Doar ochii erau ai mei, ochii aceia triști care încercau să-mi vorbească. Păreau să-mi spună că tocmai se mi se furase inocența. Albastrul cerului meu senin era însângerat. Roșul mă cuprinse și se extinsese asupra întregului meu pavilion, precum pojarul.
Bătrâna aceea din oglindă nu eram eu. Erau el, ea, ei, ele, toți ceilalți. Am luat dischetele, am turnat pe ele lapte de trandafir și am început să mă demachiez. Una câte una, măștile ce-mi fuseseră puse au început să cadă. Nu era prin preajma nici un coș de gunoi în care să le arunc, iar vasul de toaletă era acoperit cu o folie de plastic. O rămășiță din franceza mea m-a ajutat să înțeleg nebunia ce se răspândise în lume, imediat ce sinteticul pusese stăpânire pe viața omului.
Odata demachiată, ceilalți erau cei ce nu mă recunoșteau. Păream a fi o nou venită, asupra căreia s-au năpustit din toate părțile, vrând parcă să-mi ia tot ce se putea lua de pe mine. Dar odată cu măștile mele îngropasem în pământ întregul meu trecut. Nu mai eram tocmai o inocentă, iar experiența dobândită m-a ajutat în confruntarea cu locatarii azilului, niște creaturi ce-mi aminteau de filmele cu zombi. Nu aveam pe unde să ies pe altundeva, decât prin înălțare. Nu mai făcusem așa ceva de când fusesem copil, și poate că frica de a nu cădea iar pradă mutantilor sau uriașa dorință de a evada, m-au ajutat că escaladez coloana centrală cu rol și funcție de rezistență, care ducea spre acoperișul clădirii și care se prelungea, sfârșindu-se cu un paratrăznet.
Fulgerul ce-a lovit paratrăznetul exact în clipa în care eu l-am atins, m-a aruncat în casa părintească din anii copilăriei mele. Tocmai ninsese și în curte era amenajat patinoar. Aș fi vrut să ies la joacă, dar nu puteam. Ușa era ocupată de un munte de șosete. Nu fusesem niciodată o bună gospodină, dar în ciuda nevredniciei mele, dintre toți ai casei, mie îmi revenise sarcina de a le sorta, împerechea și de a le pune la locul lor. De jos, de pe gheață, o fetiță mă striga de mama focului. Mă strigă din ce în ce mai insistent, iar eu râdeam de comicul situației, căci se uita oriunde în altă parte dar nu spre locul de unde se auzea vocea mea. Până la urmă privirile noastre s-au întâlnit, iar ea mi-a transmis un mesaj despre cel ce avea să sosească: ”M. va veni la șase și jumătate”.
I-am mulțumit pentru asta, deși pe moment nu înțelegeam mai nimic. Probabil că mi-a citit nedumerirea pe față, fiindcă acel copil zodiac, cea ce purta numele tatălui, a vrut să-mi intre în casă. Ea fusese cea care deschisese ușa dinspre exterior, dar nu a apucat să treacă pragul casei mele, căci de dincolo de ușa, mama-să a luat-o acasă.

Cu M. m-am întâlnit în podul casei. Eram noi doi și vreo câteva fețe prietenoase. Răscoleau prin cufărul ce le-am recunoscut imediat că fiind al meu și în care îmi țineam eu culorile. Întotdeauna am stat bine la capitolul ăsta. Am zâmbit când am văzut că s-au speriat la vederea noastră. I-am lăsat să-și aleagă exact ceea ce-și doreau, erau liberi să o facă. Și eu le furasem la rândul meu, chiar de la sursă. Nici vorbă de drepturi de autor sau de proprietate.
De jos ajungeau la noi strigătele celor înfometați. Nu ne-am mai putut întoarce la ei sau, mai bine zis, nu am mai vrut să o facem. Nu mică mi-a fost mirarea să văd că cel mai gălăgios era tocmai regele acelei jungle. Își baaă la înaintare puii de lei, crezând că astfel mă va înduioșa și-mi va smulge un semn de bunăvoință. Extrem de rar am refuzat un ajutor ce mi-a fost cerut și pe care mi-a stat în putere să-l dau, dar de data aceasta m-am limitat această putere.
Din podul casei se vedea Oceanul. Nori cenușii prevesteau iminența unei furtuni. Vântul bătea cu putere în ferestre. Instinctual am dat să le închid, din teamă de a nu se sparge. Lucru imposibil atâta timp cât nu erau decât niște ochiuri de geam din silicon. Și totuși le-am închis pe toate, până la ultimul. Cum am făcut asta, cum s-a așternut liniștea, iar în podul în care ne aflăm, și-a făcut apariția, A. Puteam pleca, de acum eram în formație completă.
Mi-am amintit subit de geanta pe care o lăsasem în grabă pe pat, înainte de a încerca să ajung pe Plajă. Trebuia să o recuperez, dar gândul de a mai trece încă o dată prin ceea ce trecusem, mă îndemna s-o abandonez. Probabil că geanta aceea, însă, se cerea ea a fi recuperată, din moment ce numai gândind la asta, mi-am dat seama că bagajul eram chiar eu. M-am răzgândit. Trebuia că odată și odată să mă pierd, să mă uit, să mă lepăd de mine însămi, să mă dau dracului. Cel puțin am avut atâta bun simt încât să nu opresc lumea în loc doar pentru a-mi satisface eu nevoia de a mă ști în siguranță, la terapie intensivă.
Nu resuscitați, vă rog!

In sfârșit am ajuns în port, unde ne-am îmbarcat pe vasul ce avea să ne traverseze Oceanul. N-a fost deloc o călătorie liniștită, pentru că furtuna ce se anunțase mai devreme, ne-a prins cât eram noi pe apă. Valurile parcă își propuseseră să dea cu noi de azvârlita și nici nu s-au lăsat până când nu au răsturnat vasul.
Am crezut c-am murit și am ajuns în rai, când am deschis ochii și m-am văzut în Orașul Meu din Vis. Nu mai era un deja-vu, era o certitudine. Și aș fi alergat fericită pe străzile orașului, și aș fi rămas pe țărm, în așteptarea naufragiaților. 
Da, sigur eram în al nouălea cer, pentru că tocmai în acel moment i-am zărit pe ai mei ieșind din adânc și ridicându-se la suprafață, precum niște surferi experimentați.
Cum au atins pământul, cum s-au împrăștiat care încotro, după cum simțeau chemarea și dorința de a descoperi Lumea Nouă. Nu știam, nu aveam nici o certitudine, dar simțeam că acolo iau sfârșit toate obligațiile mele, toate îndatoririle.
Simțeam că sunt a mea.