Efuziune

Ştii cum este să fii bogat, foarte bogat, dar să nu ai bani? Când spun bani, mă refer la bancnotele comandate de bănci la tipografii/imprimerii. Când spun bănci, spun instituţii aflate sub comandă finanţelor. Când spun finanţe, spun “ochiul dracului”. Asta ca să nu confundăm talantul acela din poveste, cel care nu trebuia îngropat, ci înmulţit. Şi care nu era o moneda, ci mai degrabă un talent. Talentul care “favorizează o activitate creatoare”…creatoare: “care se referă la creator”.
Bancnotele sunt hârtiuţele acelea cu desene pe ele, care inţial aveau acoperire în aur, şi care au sfârşit prin a nu mai avea nici un corespondent. Ele nici măcar nu mai există fizic, ci doar în balanţele conturilor şi în "visul american".
La noi la români ele nu sunt hartitute, ci sunt că nişte cărţi de joc, pentru că banul este făcut să se mişte şi gazelul de la BNR i-a făcut după chipul şi asemănarea lui, hârtia fiind şifonabilă că o mironosiţa, şi astfel reducând cheltuiala cu banul însuşi (pentru că banii costă bani că să-i faci: plăteşti materialul, graficianul, mâna de lucru, tipografia, firma de transporturi speciale etc. etc). Şi pentru că romanului îi place să umble cu banul la purtător, iar nu pe carduri.
Ieri m-am văzut pusă în situaţia să apelez la un astfel de instrument bancar. Am căutat prin toate buzunarele, prin genţi, prin portofel. N-am găsit nimic. Gol, zero.
”Cum am ajuns în halul asta, mă tot întrebăm? Ce-am făcut cu banii mei, că doar nu i-am băut, nu i-am jucat la casino, nu i-am dat cu împrumut, unde sunt banii mei?”
Mi-am adus aminte : ”jumătate din bogăţia mea o dau săracilor”. După ce am urmat Scriptura, jumătatea mea nici nu a divorţat, nici nu m-a bătut, nici nu m-a certat (prea tare), dar nici nu mi-a mai lăsat banii pe mâna şi s-a îngrijit că să mă apere de mine însămi, urcând totul în pod şi aruncând scară, la fel că înaintaşii aborigeni, care, totuşi, spre deosebire de El, se limitaseră o întreagă istosrie, la otrăvirea fântânilor şi arderea hambarelor.
Aşa, ieri mi-am dorit bani, dar, ca de obicei, niciodată nu e cum îmi doresc eu. M-am înfuriat. O proastă mai mare că mine nici că există. Dar cu ce am greşit, doar că am urmat Pildă Vameşului!?
Mi-am adus aminte de casetă cu surprize de la gumă de mestecat, abţibilduri, insigne, sigilii, numismatică şi timbre cu nişte rumegătoare (c-o fi fost elan, c-o fi fost ren, c-o fi fost zimbru, nu ştiu), şi că-l ascusesem acolo pe Caragiale într-un pachet de cărţi de joc, pe post de Jolly Joker, încă din era în care îmi câştigăm existenţa dând în cărţi, clandestin.
L-am scos pe Caragiale din cărţi şi am dat fugă la banca.
-Aici e banca comercială, Die Erste Bank of Austria?
-Da, da noi suntem!
M-am uitat la ceas. Ora afişată pe mobilul meu era 16:30 PM.
-Am venit să va dau ceva la schimb.
-Poftim? Ce vreţi să spuneţi?
-Am de făcut o depunere.
-Scopul depunerii?
-Unul umanitar.
Funcţionarul se uită nedumerit la mine, apoi la ceasul lui. Vremea era de partea lui, dar timpul era de partea mea. Programul lui era pe sfârşite, aşa că a acceptat tot ceea ce i-am spus eu, numai ca să termine mai repede. În definitiv, le dădeam, nu le luăm.
-Aveţi atâtea alte posibilităţi să o faceţi, mi-a spus el, încercând să se eschiveze.
-Nu va reproşez nimic, spuneam doar că sperăm să-mi fi dat libertatea de a opera tranzacţia la casă, tăind astfel câteva verigi din acest lanţ al slăbiciunilor.
-Ah, nu se poate, colegele noastre nu au acesta competenţă.
-Înţeleg, R.O.I.-ul!
Pe formele făcute de el, eu am venit şi am depus fondul.
Când am ieşit din banca, era ora şaptesprezece. Tranzacţia m-a costat o jumătate de ora. Dar are o valoare cât o întreagă istorie.
După banca am trecut pe la vecinii mei,  pentru care, fiind zi de pensie, sosise scadenţa la credite, văzute din punctul meu de vedere că fiind creanţe.

Vorba lui Marc Levy: “Am intrat în micuţa cafenea de pe stradă Saint-Paul, în buzunare aveam timp berechet”.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată

Hi :)

Duminica