duminică, 7 august 2011

Verb

“Doamnă A., d-l Anghel Radios vă invită în ziua de, ora cutare, să luați parte la  “Grandiosul Spectacol”, în calitate de invitat de onoare.”
Ăsta cine doamne iartă-mă mai e și ce dracu mai vrea? Abia ieșisem de la  Expoziția de fotografie vie organizată pe acoperișul lumii de Maestru, o experiență care s-a încheiat cu o confuzie mai mult sau mai puțin regretabilă, între două puncte “X” aproape identice și al cărei final probabil că se cerea a fi lămurit. 
Da, asta trebuie să fie! Citesc mai departe: “Da, dar ca să luați parte, este imperios necesar să aveți carte. În consecință, odată cu invitația, primiți, vă rugăm, “Cartea”.
Cartea, nici groasă, nici subțire, nici lungă, nici lată, nici cartonată, nici pufoasă, nici lucioasă. Eh, s-o văd pe femeia care nu cade în ispita de a vedea ce e cu cartea aia care nu este nici groasă, nici subțire, nici lungă, nici lată, nici cartonată, nici pufoasă, nici lucioasă, nici prea prea, nici foarte foarte. Păi există o astfel de femeie? Eu! Păi daca nu eu, atunci cine? Pentru majoritatea femeilor, mărimea contează. Sau grosimea sau lățimea sau fermitatea cartonului sau pufoșenia de imediat după ce-ai deschis-o, sau luciul, sau designul sau, deloc de neglijat, autorul. Dar așa, cine dracu să cadă în ispita unei cărți lipsite de oricare dintre aceste puncte de interes? Eu.
Deschid cartea. O primă pagină albă, urmată de încă o pagină albă, urmată de încă o pagină albă…mda, dintotdeauna nepotrivirile dintre spațiu și timp s-au soldat cu datul foii sau întoarcerea paginii și după caz, cu blank...aha! D-lui Knott Mutch i-o fi rămas pe stoc un ultim exemplar din “Tot ce ştiu bărbaţii despre femei” și s-o fi gândit să-i dea acesteia un conținut. Păi spune, domnule, așa, ca ți-o umplu eu cu ce știu eu despre cât costă un NU și despre prețul unui DA. Atunci când este vorba de umpluturi, sunt din cale afară de generoasă, fie că este cazul unui cozonac, fie al unui ardei sau dolvecel umplut. De ce nu mi-aș manifesta eu generozitatea și umplând Cartea cu un conținut care să aiba asupra ei, o consecinţă gonflabilă:

”Chifteluțe marinate cu tarhon”

Construcția unde avea să aibă loc ceremonialul ce promitea să se finalizeze cu un picnic pe o pajiște verde, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, era o construcție impresionantă, impunătoare, iar luxul afișat avea darul de a-ți abate atenția de la faptul că  era, totuși, un spațiu limitat, delimitat. Luxul are acest efect asupra oamenilor, cauzându-le de multe ori orbirea.
Am intrat pe ușile larg deschise și, încă de când am trecut pragul, am observat că unica opțiune pe care o aveai era să urci scara ce se întindea la picioarele tale, odată cu primul pas. Larghețea sa, deschiderea, întreaga ei statură deborda de generozitate. Sigur că am început a-i urca treptele, încântată fiind de șansa ce mi se oferise. Odată de mine au intrat și au început să urce aceeași scară și alți oameni, oameni despre care nu știam nimic, pe care nu-i cunoșteam și unicul lucru pe care îl aveam în comun, era faptul că ne aflam în acealși spațiu și timp. Unii urcau mai repede, altii mai încet, unii se mișcau mai ușor, alții mai greoi. Toți, însă, eram cu ochii pe sus sau pe pereți, încercând să absorbim cât mai mult din tot ce se afla expus acolo. Era și asta o manifestare a setei de cunoaștere.
Desigur că decorurile luxoase și detaliile arhitectonice ne-au distras atenția de la pașii pe care-i făceam, dar ne arătam încurajați de înălțimea mică a fiecărei trepte, de rampa lină, de soliditatea scării. Toate acestea îți dădeau siguranța pasului următor.
Eram prima. Eram prima poate pentru că, spre deosebire de ceilalți, nu căutam să mă limitez la ceea ce fusese descoperit, inventat sau creat și expus în spațiul acela de către înaintași, ci căutam să fac eu propriile mele descoperiri, invenții, creații.
Am urcat cu pas sprinten până când m-am trezit pe buza unei prăpăstii a cărei adâncime nu putea fi văzută.
Dincolo de ultima sa treaptă, scara nu fusese concepută astfel încât să o poți urca ținând drumul drept. Îți oferea, începând din acel loc, două opțiuni: ori te întorceai din drum, ori apucai pe drum ocolit, dându-te astfel în lateral din calea abisului. Îți oferea această nouă posibilitate de ascensiune, dar generozitatea ei  inițială se restrângea brusc la o strâmtoare ce te obliga ori să urci târându-te, ori să sari într-un picior. Însă toate astea trebuia să le vezi tu, fiindcă nu era nimeni acolo care să te avertizeze, să te îndrume, să te întâmpine, să te conducă.
Am urcat până la următorul nivel, prin stânga scării. Abia când am ajuns la nivelul respectiv am fost condusă spre camera ce-mi fusese pusă la dispoziție, la umbra unei rezervări anonime, și unde urma să mă cazez pe perioada șederii mele.
Era o cameră la fel de luxoasă, în mijlocul căreia trona un imens pat cu baldachin și ai căror pereți înalți erau acoperiți de dulapuri masive, grele, dificil de urnit de pe locul pe care fuseseră așezate. Ușile acestor mobile, referitor la care mă întrebam dacă au vreo utilitate reală, erau cioplite într-un amalgam de stiluri: baroc, rococo, renascentist...din care nici măcar unul nu a reușit să-mi fie pe plac.
Printre toate aceste mobile, devenite imobile sub propria lor greutate, abia dacă mai aveai loc să te miști, iar mișcările, că voiai că nu voiai, îți erau dirijate. Aerul greu de respirat te îndemna să deschizi fereasta mare cât un perete întreg, neacoperită de perdele și draperii. Era unica sursă de lumină și de aer și putea fi văzută ca pe o ultimă speranță.
M-am dezbrăcat de hainele îmbrăcată în care am călătorit și mă pregăteam să-mi îmbrac ținuta elegantă și obligatorie la o astfel de ceremonie. Mă aflam în siguranța pe care intimitatea ți-o oferă dar, exact când am rămas goală, am constatat că fereasta dădea de fapt către peronul unei gări, peron unde abia garase un tren plin cu navetiști.  La vederea sânilor mei, navetiștii au dat buzna în cameră, aducând cu ei bezna.
Bezna s-a dovedit a-mi fi un aliat de toată isprava. Dacă lumina exteriorului îmi adusese numai necazuri, bezna a permis înăuntrului meu să mă călăuzească. Nu aș ști să explic cum, dar am ieșit din scena aceea de groază, nevătămată. Dacă pe lumină, libertatea de mișcare îmi fusese restricționată de prezența mobilierului, în beznă toate piedicile dispăruseră. Parcă mi se activase gps-ul instinctelor, instincte pe care nici nu mi le cunoscusem până atunci, de care uitasem, instincte atrofiate, ținute până atunci în adormire.
Am găsit ieșirea. Am ieșit și am început să alerg pe culoarele construcției. Fugeam și vedeam că ceva se schimbase, că luxul își pierduse strălucirea și că peste toate se așternuse patina unor vremuri trecute. Nici urmă de ceremonie. Am nimerit, în schimb, în culisele unui joc unde se punea la punct o lovitură de palat. Înapoi nu mă puteam întoarce. M-am făcut una cu zidul. Am alunecat de-a lungul lui încet, calm, ca o nălucă până în punctul unde, în zidul fortificat s-a deschis calea de acces, drumul,  pasajul ce avea să mă conducă spre Grandiosul Spectacol.
Am ajuns în subsolul construcției, la temelia acesteia. Era un spațiu închis ermetic. În centru se afla un palet pe care erau stivuite navete în interiorul cărora fuseseră așezate, cu gura în jos, pahare. Fiecare pahar părea a fi un glob, un miniunivers, o lume populata de ființe minuscule, vizibil afectate de resursa limitată de oxigen, dată de efectul de clopot.
Din grabă, din neatenție sau din pura întâmplare, le-am răsturnat. Miile și milioanele de cioburi s-au proiectat pe plafon, dându-i acestuia fabuloasa înfațișare a unui cer înstelat, dintr-o noapte senina și caldă de vară. Pentru prima oara în viața mea n-am mai căutat să-mi explic de ce, cum a fost posibil un astfel de miracol. Pur și simplu l-am trait. Câteodată, sau poate de cele mai multe ori, cel mai bine este să nu știi.
E suficient să te bucuri de ceea ce ești, de ceea ce ai, de ceea ce poți.

3 comentarii:

  1. seara bună AniS!
    nu-i zi de la Dumnezeu lăsată să nu zugrăvești la blogu ăsta!
    că m-am aiețât di tăt!
    :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Buna seara, Ben :)
    Da, ieri am fost intr-o dispozitie de summer time, de exotic, iar azi is in una de pastel...e masii :)

    RăspundețiȘtergere