vineri, 30 septembrie 2011

SS

  3  
Old 25-11-2010
Ani Stoica's Avatar
Utilizator înregistrat
Join Date: May 2007
Posts: 4,466
Teatru

Dineul cu prosti s-a ridicat la inaltimea cronicilor. Intr-adevar, prostii nu se dezmint. Cu precadere in faza acuta a prostiei lor. “Da, sunt un om rau. Un om rau care rade de prosti, intr-o lume plina de prosti. Si acum du-te acasa si spune despre mine ca sunt un om rau. Iar tu, prostule, tu, tu esti un om bun”.
Judecand dupa extazul "aplaudacilor" din sala, la scena deschisa si la final, fara doar si poate, in mod inexplicabil, m-am ratacit intr-o lume a desteptilor.
"~!@#$%^&*()"  :)

Featuring

"Bolnava este roza de scleroza", canta Ada Milea.

Om, daca am ajuns la o certitudine in viata asta, aia este ca fiecare dintre noi comunicam, exprimandu-ne, dupa cum ne bubuie mintea :).



joi, 29 septembrie 2011

Hai ca m-am scos

Stii, am invatat sa cunosc omul, sa-l vad dincolo de nickul sau avatarul cu care defileaza la un moment dat in virtual. Am invatat sa-l cunosc si sa-l vad asa cum este, dupa alegerile sau selectia pe care o face dintr-un intreg, in cazul acesta, textul.
Inca de la inceput este o mare eroare. Eroarea nu este aceea de a fi folosit eu cuvantul inselat (nu am avut altfel a-i spune, daca am vrut sa fiu si inteleasa bine), pentru ca in realitate nu exista barbat inselat de femeie si/sau femei inselate de barbati. O astfel de vinovatie nu exista.
De inselat, inseala doar cel/cea care se casatoreste din interes. Se inseala mai intai pe sine si, abia dupa aceea, pe partenerul sau.
Daca femeia si/sau barbatul, nu au stiut cum sa pastreze vie relatia de cuplu, daca s-au lasat prada rutinei, oboselii, obisnuintei, orgoliilor, fricii de schimbare s.a.m.d. sau daca au continuat sa convietuiasca incercand sa se schimbe unul pe celalalt, in loc sa recunoasca faptul ca sunt pur si simplu incompatibili, pana la un moment dat cand intalnesc o alta persoana alaturi de care retraiesc dragostea, pasiunea etc, etc, asta nu e inselatorie.
Asta e viata. De ce nimeni nu se gandeste ca tocmai viata ii face sa se intalneasca in acelasi loc si in acelasi timp?! Chestia asta cu inselatoria este o mare gogorita. Suntem oameni liberi…nimeni nu este proprietatea nimanui.
Si nu vorbesc acum de “De-ale carnavalului”, sa fiu bine inteleasa. Aceea este o “filosofie” de viata bolnava, total nesanatoasa.
Foarte bine abordeaza acest subiect doua piese pe care le-am vazut: “Cafeneaua”, la Bulandra si “ Cum iubeste cealalta jumatate”, la Teatrul Mic. Nici una, nici cealalta nu au titluri de prost gust, gen “De ce inseala X sau Y”.

M-am intalnit vara trecuta cu una dintre verisoarele mele, cea care m-a ajutat intr-un moment cumplit din prima mea tinerete, m-a ajutat ziceam, sa fac ceea ce trebuia, fapta pe care BOR o are trecuta in lista pacatelor de moarte pe care numai femeia il poate savarsi. Chestie de potenta, de gen si de sex...si, mai ales, de micime a acestuia.
Fapta ce m-a marcat serios pentru tot restul vietii mele de pana acum doi ani, cand am inteles, cand am aflat ceea ce am cautat si am vrut sa stiu.
M-am intalnit cu ea, cu femeia aceea, una dintre femeile ce nu au pentru tine nici o valoare, si i-am aratat dupa 23 de ani, recunostinta mea. M-a privit in ochi, a oftat si a zis: "Ani, trebuia sa ma intalnesc cu tine sa stiu asta! Nici nu stii cat de vinovata m-am simtit si cate remuscari am avut pana acum, cand ma simt pur si simplu izbavita!"

Deci, dragul meu, am trait pana acum cu vinovatia de a fi fost anticristul in persoana, dupa cum am declarat. Dar iata ca rolul meu pe acest pamant, in aceasta viata, este si a fost unul mesianic. Si sunt foarte serioasa cand spun asta! Pentru ca un om care s-a izbavit cu ajutorul aproapelui lui, are datoria de a izbavi la randul sau, pe altii ce-i sunt aproape, ajutandu-i sa se lepede de vinovatii inexistente, de inhibitii, de zgura, de reziduu, de praful unei intelepciuni murdare, de o educatie mizera pe care a primit-o si care le atarna greu pe suflet.
Amin, om, Amin :)
 
Sursa :)

"Postare noua"

Sufletu' :)


miercuri, 28 septembrie 2011

"Radio ga ga"

Ani, spunea...
Binecuvantata fie capacitatea omului de a se razgandi! :)

Offtopic:)
Consecventa este buna, este o calitate, este o binecuvantare la randul ei, dar pana la pragul dincolo de care, tot ceea ce vei castiga din consecventa, este doar plafonarea :)
Ca sa nu mai vorbesc acum de blestemul consecventei in stupiditate, pandemia contemporaneitatii in care ne zbatem, ca pestele pe uscat :)

"Bulgarul"

He, he :))

Haide, vecine !

De ce nu-l pot iubi pe Mircea Cărtărescu


Niciodata nu i-am vazut pe parintii mei numarandu-si banii si calculand bugetul familiei. Niciodata. In casa era un singur salariu si cinci persoane. Mamei i-ar fi placut si ei sa-si decoreze casa in pas cu moda, tata insa, era adeptul (avand in vedere conditiile acelor vremuri) unui trai care sa nu starneasca si sa atraga invidiile celorlalti. Ii lasa mamei in fiecare zi banii de cosnita, pe care mama ii impartea si-i cheltuia dupa prioritati de ea gandite si stabilite: mai intai hrana proaspata de zi cu zi, apoi noi, cele trei fiice ale ei, apoi tata si abia apoi ea. Ei, insa, nu-i trebuia mai nimic, niciodata. Sau poate ca-i trebuia, dar noi nu am stiut, pentru ca ea a ascuns foarte bine aceste “trebuinte” ale ei.
Din cand in cand mai rasarea in casa noastra un covor nou, lucrat la Cisnadie, pentru ca stia ea ca astea erau de cea mai buna calitate. Covor care venea intr-o completa armonie cu noua perdea de la Pascani si noile draperii din plus bogat, pe care cu manutele ei le cususe in cute ondulate si pline pana la voluptate.
Tata venea de la servici, vedea minunea si se incrunta nemultumit fiind de faptul ca mama trecuse peste cuvantul lui. Noi asteptam cu sufletul la gura sa vedem care va fi deznodamantul unui asemenea conflict familial. Tata se schimba in hainele de casa, se aseza la masa frumos asezata, era servit cu felul unu, felul doi si desert, apoi zambetul ii revenea pe fata, pentru ca ii placea ceea ce vedea: femeia lui, casa lui, copiii.
Casa aceea a parintilor mei a fost ca un hotel. Neamuri venite din toate partile tarii, simple cunostinte si chiar straini erau adapostiti si asezati la masa, oridecate ori aveau treaba prin Bucuresti. Asta, pe de-o parte, pentru ca se afla in imediata apropiere a Garii de Nord si, pe de alta parte, pentru ca parintii mei nu concepeau sa refuze un ajutor ce le-a fost cerut si pe care ei aveau posibilitatea sa-l ofere. Si pentru ca toate acestea nu au putut fi cuprinse doar intr-un nume, ele s-au numit, ca antonime ale meschinariei si zgarceniei: ospitalitatea, generozitatea si felul de-a fi al romanului obisnuit.


Am plecat din casa parintesaca la 22 de ani cu ceea ce viata si Dumnezeu m-au inzestrat: eu insami si nimic mai mult, daca este sa fac abstractie de cele doua perne, o plapuma si cateva lenjerii de pat, toate lucrate la comanda si pe care mama mi le-a daruit. Aidoma si surorile mele.
Azi traieste doar mama, care are 80 de ani. Tata s-a pensionat la 62 de ani si la 67 de ani a murit. Mama are o pensie de 300 de ron, mai degraba datorita tatei, pentru ca pensia ei fusese initial de 120 de roni, urmare a hotararii ei de a se “sacrifica pe altarul familiei”. Mama mea nu-si dramuieste banii, pentru ca noi, cele trei fete ale ei, niste “celebre anonime” si niciodata "bugetare", avem acum, pe langa copiii, sotii si casele noastre, posibilitatea de a o sustine material si de a-i asigura o batranete demna si decenta.

Am fost si sunt un om integru si intreg. Nu m-am divizat niciodata spre o directie anume, stanga, dreapta, sus, jos, mai mult decat mi-a permis legatura pe care am avut-o dintotdeauna cu mine insami. Am privit la cei de sus si am vazut astfel nivelul maxim la care mi-am dorit sa ajung. Am privit la cei de jos, si astfel mi-am fixat niste limite si mi-am stavilit caderea. Am privit la stanga si am privit la dreapta, inainte si inapoi, am privit de jur imprejurul meu si am vazut ca nu “exista cei slabi, cei fără noroc, fără şanse, pentru cei care nu fac faţă într-o lume a performanţei”, pentru ca fiecare dintre noi este propria sa performanta si de aceea nu inteleg de ce trebuia si trebuie mereu ca altcineva sa le asigure protectie fata de ei insisi. Si tot de aceea nu-i pot numi pe toti acestia “compatrioti” de-ai mei aproape de care sa fiu cu trup si suflet, pentru ca patriotii se avanta in lupta pregatiti sa sacrifice ceea ce au ei mai scump, viata lor, nu asteapta intr-o dulce ori amara inertie, blazare, plictiseala, lehamite, nesimtire ori nepasare, momentul cand au sa fie "sacrificati". Ori pe cei care nu realizeaza nici acum situatia in care s-au pus, pentru ca nu au vazut niciodata, cu clarviziune, dincolo de propria ograda, desi au excelat in intregul proces al caprei vecinului, de la conceptia in sine si pana la tapul ispasitor.


Exista o vorba din batrani: “Nu-i prost cel ce cere, e prost cel ce da!”
Poate ca inainte de a incerca sa intelegi de ce li se ia painea de la gura celor ce depind acum de stat, de a intelege de ce statul a ajuns acum in postura de odiosul si sinistra sa procedura de executare silita, ar trebui sa cauti a intelege cine sau ce este statul.
Ce este “statul”? O componenta a familiei lexicale a verbului “a sta”? Sau poate un mod de viata, o filosofie, o religie. Pentru ca inainte de a li se fura banii, oamenilor li s-au furat mintile si sufletele cu ajutorul unei doctrine religioase nascocita, pusa in fapt si intretinuta de catre teologi, prin care oamenii au fost invatati sa rabde, sa ierte, sa intoarca si obrazul celalalt si, cel mai trist dintre toate, sa nu judece. O doctrina prin care oamenii au fost invatati ca nu au nici o putere, ca sunt nimeni si nimic, ca nu pot face nimic in afara vointei celui de sus. Cine este cel de sus, mai exact, cel in mainile caruia/carora, oamenii si-au pus soarta si destinul?!
Eu nu pot intelege de ce biserica, prin reprezentantii ei, institutia in care oamenii au cea mai mare incredere, nu le vine acestora in ajutor, nici macar atunci cand oamenilor le este amenintata chiar viata, amenintare ce vine dinspre statul laic, ce are de partea sa fortele coercitice si de control, platite si intretinute pe banii celor multi.
Nu pot intelege de ce tocmai acum, cand ar fi fost momentul ca biserica, in frunte cu patriarhul, unicul ce ar avea puterea de a-i aduna pe toti oamenii sub acelasi stindard al coeziunii impotriva statului mafiot si tiganesc, nu numai ca sta de o parte, dar iese la cersit de fonduri pentru a noua constructie, iar patriarhul ni se infatiseaza in toata hidosenia sa “anticristica”, in toata josnicia, aidoma unei icoane a minciunii, sireteniei si hotiei.
Nu pot sa inteleg de ce nimeni, nici un om de presa, nici un scriitor, nici un reprezentant al culturii nu bate obrazul patriarhului si prin el, al intregii biserici, ci dimpotriva, se mai si gaseste cate unul care se face complice al acestei imagini parazitate si pline de purici.

Cine este statul roman? Statul asta sarac, ajuns acum in situatia de a-si taia picioarele si mainile, taind veniturile batranilor, si chiar capul, avand in vedere ca profesorii si medicii pot fi considerati floarea intelectualitatii si etalon al ideii de “studii superioare” si, in aceeasi masura, pricipalii vinovati ai actualei situatii din sistemul de invatamant si de sanatate. Pe de-o parte pentru ca timp de 20 de ani nu au fost capabili sa puna piciorul in prag si sa obtina drepturile ce considerau ei ca li se cuvin, lasandu-se reprezentati si, mai mult, mandatand spre a le fi reprezentanti ori pe niste caraghosi, ori pe niste banditi. Pe de alta parte, pentru ca n-am auzit de la ei in tot acest timp, sa revendice dreptul de a fi ei cei ce vor aduce schimbarea si modernizarea sistemului. Au stat in toata perioada asta cu gura cascata spre ministru si minister, spre structurile ierarhic superioare, inghitind tot ce li s-a dat spre inghitire. Si daca ar fi fost numai asta, dar au dat mai departe si au implementat acest perpetuu rateu transmis de sus in jos. Ori asta se oglindeste in societate, in care lipsa de cultura si de educatie, tupeul si nesimtirea sunt puse la loc de cinste.
Poate ca unul cu studii medii sau fara studii, asa cum insasi societatea i-a numit, pot fi mai usor manipulabili sau dusi cu presul, insa nu gasesc nici o scuza acestor exponenti ai culturii si educatiei, in esecul lor in ceea ce eu numesc “respect de sine”. Ori daca tu, unul, te complaci si te complici in aceasta situatie, nimeni nu te poate salva.

Clasa politica este numai interfata. Papusile “afaceristilor capusari” si ale mafiotilor ce au impus votarea unor legi care sa-i favorizeze, pentru ca nici un astfel de contract de capusare nu s-a desfasurat in afara legii. Totul este legal, iar pentru asta, mai vinovati decat politicienii, sunt mosii de la curtea constitutionala si din magistratura, cei platiti din banii nostri, ca vrem, ca nu vrem, sa apere legea. Ceea ce si fac. Pentru ca nu le-a cerut nimeni sa-i apere pe oameni, de cei ce-i fura cu legea de partea lor.
Si cine oare ar putea sa ne apere pe toti, de coruptia celor platiti din banii nostri, sa ne apere de corupti.
Raspunsul este unul: dreptatea divina, si care se afla in plina procesualitate, fara ca cei mai multi sa bage de seama.

Si, total lipsit de cinism, inchei prin a spune ca asistam la o lupta pe care Gogu si Dorel, in loc sa o duca cu propriile probleme, frici, limite, interese, au ales sa se lupte intre ei, toti gogii si doreii, atat cei de la baza piramidei, cat si de la varful acesteia. Cine va castiga aceasta lupta, este Vinovatul ce va trebui sa raspunda, sa plateasca.

Sex






 18


Iata-ma ajunsa in 2000. Era vara, ma aflam in biroul meu si priveam in gol, cu mintea goala. Asa m-a gasit unul dintre asociatii pentru care lucram. Fara nici o introducere, fara nimic l-am intrebat daca ma impumuta cu niste bani. Nu multi. De fapt, aveam banii aia acasa, dar efectiv nu am mai asteptat nici o clipa. Aveam nevoie de ei atunci, in clipa aia. Mi i-a dat si apoi am plecat. Am treaba acasa, i-am zis. Si nici nu s-a putut impotrivi, pentru ca de cand lucram in firma aceea, ma lua masina de acasa pe la 9 dimineata si ma mai aducea intre orele 22-24, in fiecare zi, inclusiv sambata.
M-am oprit la magazinul de mobila de vis-a vis de casa noastra, am cumparat un pat suprapus, doua saltele si doua lenjerii de pat. Nu mai stiu cum si cu cine le-am carat, dar stiu ca in seara aceea, copiii dormeau amandoi in noua lor camera, iar eu, dupa ce am terminat toata treaba prin casa, m-am dezbracat in pielea goala si m-am aruncat peste el in pat.
Uite asa a inceput summertimeul nostru, dupa mai bine de 14 ani de cand ne-am casatorit.
Nu-i vorba, ca si de data asta eram deja pregatita.

marți, 27 septembrie 2011

M-am plictisit

Intr-un cuvant, "Constanta". Si cu si fara ghilimele.

"Bogdan"

bip, bip, prietene, ca am ţâţele ca Brazilia :)



"Octav"



Ani a scris pe
Adio si un praz verde!
Sper ca odata cu ei, sa amuteasca pe veci, vocea patriotului nationale si sa ia cu ei in mormantul lor, cancerul subconstientului colectiv romanesc, caragialescul. Metaforic vorbind, desigur.
Spun asta pentru ca, in opinia mea, pamfletul, bascalia, mistoul si caricatura sunt cele mai periculoase si perverse mijloace de atitudine sociala, care, in timp si pe nesimtite, au devenit un scop. Scopul in sine: ”ne distram, ne simtem bine, ne amuzam, intotdeauna de ceilalti, niciodata de noi insine, fara sa ne dam seama cum, cand si de ce am ajuns sa ne balacim in Cloaca Maxima.
Amin:)

"Paul"



 10000 pageviews....nu-i rau pentru 5 luni, 2 saptamani si patru zile :)



"Newman" , acuma nu stiu, vezi si tu incotro :)

"depart": pleca devia se depărta pleca în călătorie se duce muri se porni undeva

 



 

Goran

"In Balcani, daca nu esti nebun, nu poti supravietui".
Doamne, cat ma iubesc :)))

"~escu"


Inca din 1988 lucram la “Fabrica”. Ma angajasem acolo la interventia socrului meu. Induiosat fiind de drumurile zilnice pe care le bateam prin tot orasul (din Drumul Taberei in Baneasa, din Baneasa in Romana si din Romana inapoi acasa) s-a hotarat, dupa mai bine de doi ani, sa ma ajute. Avea pe vremea aceea o functie similara cu cea a inginerului sef.
Eu eram studenta in anul patru la facultatea de comert, iar pentru ca la “Desfacere” lucra deja sotul meu, mie mi-a propus un post la contabilitate. Un post pe care nu l-am primit, din motiv ca cel ce pe vremea aceea detinea functia de contabil sef, nu avea studii superioare, motiv din care ii alunga din start din preajma lui pe toti cei ce i-ar fi pus in pericol scaunul de sef. D-l Lupu, omul de la preturi, m-a luat atunci sub aripa sa protectoare, in atelierul de proiectare. Nu faceam mai nimic toata ziulica. Nici eu si nici ceilalti vreo 25 de ingineri, proiectanti, tehnicieni si desenatori. Unica perioada in care s-a muncit pe branci si cu frica in san, a fost cu ocazia amenajarii magazinului Junior, al carui plafon cazuse in sarcina fabricii noastre si la a carei inaugurare participa insusi tovarasu’. Pentru asta s-au comandat profile din tabla de inox de cea mai buna calitate si vopsea ivoar ( ma rog, ivoriu). Tin minte ca dupa finalizare, toti aveam bucatariile si baile vopsite in aceeasi nuanta si oale de inox de f. f. buna calitate.
De la d-l Lupu am invatat eu sau nu despre preturi, dar ceea ce mi se pare mai valoros din tot ce-am aflat eu de la omul acela, au fost cartile lui Damian Stanoiu. D-l Lupu era bibliotecarul Fabricii.
In fabrica lucrau cam 1000 de oameni, din care vreo 200 erau tesa. Era unica fabrica de profil din tara. Nu stiu exact povestea muncitorilor. Stiu doar ca se lucra in trei schimburi, iar din cele opt ore pe schimb, nu se lucra efectiv mai mult de 3-4. In rest se manca, se bea si se dormea. Toti, dar toti furau: mai un cornier, mai niscaiva elementi de sudura, mai niste suruburi…isi inchideau oamenii balcoanele, isi amenajau boxele pentru muraturi, mai un ciubuc, mai o actiune tovaraseasca.
Din acei 200 din “personalul tesa”, cei mai multi eram familii: 3 din fam. Ionescu, 3 din alta fam. Ionescu, 3 din fam. Stoica, 2 din fam. Toma, 2 sau 3 din fam. Ene, 3 din fam. Radu, 2 din fam. Marcu, 3 din fam. Curcan, 2 din fam. Cana, 2 din fam. Octavian, 2 din fam. Petrescu, 3 din fam. Baghiu etc.etc.….ca sa nu mai zic acum nimic despre concubinaje, amantlac si cumetrii. Era un mod de viata, era o adevarata conceptie despre lume si viata pe care am cunoscut-o in cele trei intreprinderi in care am lucrat in cei cinci ani pe vremea comunismului.
Oamenii erau impacati cu acel mod de viata: mai o prima, mai o depasire de plan, mai un ciubuc, mai o casa de la stat, vara la mare cu bilet de la sindicat, iarna la tratament…viata era usoara si chiar frumoasa pentru cei mai multi. Pentru cei mai multi care se plafonasera si se izolasera intr-o lume a lor atat de mica: un apartament intr-un bloc cat o cutie de chibrituri, fara carti si bilete la teatru, fara dorinta de a vedea lumea mai mult decat prin casetele video.
Cati isi doreau pe atunci, cu adevarat, mai mult decat mancare pe masa si caldura in case?! Cati, daca in ‘90, 90% au votat cu Iliescu, parintele neocomunismului?!
Cati si-au dorit cu adevarat o reala schimbare?! Poate doar cei ce au sprijinit Proclamatia de la Timisoara si au fost sufletul Pietei Universitatii.
Romanul n-ar recunoaste neam ca a gresit! Romanului ii place sa-si gaseasca scuze, sa-i acuze pe oricine altcineva dar nu pe ei insisi, romanului ii place sa se victimizeze si ii mai place al dracului de mult, festivismul ieftin.
Ziua de 21 dec. 1989 ne-a prins la servici ca oricare alta zi. Tot ce stiam despre Timisoara era ceea ce ascultasem la Europa Libera, un post foarte bruiat in acele zile. Doar familia Marcu, sot-sotie, a intors spatele tuturor, si-au lipit fruntile pe geam si toata ziua au privit in gol, refuzand pana sa ne si salute. Noi toti ceilalti, dadeam in bobi c-o fi si o-mparti.
Barbatii pana-n 35-40 de ani au fost scosi la manifestatie. Imediat ce au plecat, portile fabricii, pana atunci larg deschise, au fost ferecate. Ascultam la radio cu sufletul la gura, sperand ca ceva sa se intample. In clipa cand transmisiunea s-a intrerupt, am vrut sa plec spre Piata Palatului. D-l Cana, seful de la proiectare, mi-a spus:
-Du-te, Ani, fugi….dar as fi fost mult mai incantata daca ar fi venit cu mine!
Sotia sa, Mariana, m-a tras de mana:
-Esti nebuna? Unde te duci? Ti s-a urat cu binele!?
Dupa cca o ora, au inceput sa vina baietii care fusesera la manifestatie. Erau lac de apa. Fugisera si se calcasera in picioare in degringolada ce se iscase. Nu stiam daca sa ma bucur ca i-am vazut nevatamati, sau sa ma supar pe ei pentru lasitatea de care dadusera dovada.
-Lasitate, mi-au zis ei? Mai vorbim noi despre asta! Totul a fost si este o improvizatie! Ce-ti imaginezi tu?!
Am ajuns in centru abia in dupa amiaza zilei de 22, dar asta nu se pune, caci dupa razboi, multi viteji se arata. In ziua de 23, insa, am plecat de nebuna sa apar radioul, sediul sau fiind mai aproape de locul unde locuiam, decat cel al televiziunii.
Daca ar fi sa ma intrebe pe mine cineva pe tema teroristilor, as spune ca astfel de apeluri au fost singurele acte de terorism comise de catre asa zisii revolutionari!
Intersectia Berzei cu Stirbei Voda, Virgiliu si gen. “Burtalau” era blocata de taburi. Se tragea in draci, iar noi orbecaiam pe acolo fara sa realizam macar cat de inconstienti am fost. Doua case ardeau. Fostii proprietarii incercau sa salveze ce se mai putea. Erau ajutati de “oameni de bine” dintre care unii fugeau cu ce apucasera sa puna mana.
Blocul de langa cladirea RATB-lui era inca nefinisat. La cate o rafala mai zdravana, ne adaposteam pe dupa coloanele de sustinere. Tin minte ca primul care s-a ascuns era un militar in termen, un biet copil. Era alb la fata si tremura ca varga. Se tinea de arma ca de un punct de sprijin. Ii era atat de frica, incat pur si simplu a lesinat.
Pe langa taburi erau subofiteri care dadeau haotic tot felul de ordine. Mai venea cate un civil si tipa agitat ca de la nu stiu ce fereastra a unui bloc s-a tras. Ofiterului ii era suficient atat, ca sa indrepte tirul catre fereastra respectiva. Se tragea in draci, dar eu nu am vazut timp de 2-3 ore cat am stat acolo, nici un mort, doar un singur ranit.
In tot haosul acela, la un moment dat, d-l Antoniu, colegul cu care plecasem plini de avant revolutionar de la fabrica, s-a asezat pe bordura, a scos pachetelul din geanta, a inceput a coji tacticos un ou fiert tare pe care l-a savurat in liniste. Omului i se facuse foame. Dupa ce si-a mancat oul, mi-a zis ca e cazul sa plecam spre casele noastre...

"Sorin"

:)

Poanta e ca A Quinn e mexican :)))



duminică, 25 septembrie 2011

Sa te fan!


Asaaa, parafrazand-o pe minea mea (femininul de la minele meu) zic ca daca nu esti capabila sa atingi macar clipa ta de Toruk Makto, mai bine nu existi.
Si mai scuteste-ma, ca de cascadorii rasului sunt satula. Vorba aceea: "nimeni nu este de neinlocuit!"




Ma gandesc ca pentru a nu exista nu este suficient sa mori, ci sa nu te fi nascut/cunoscut.

"Mircea"


Avea părul lung, șaten, împletit într-o coadă ce îi ieșea de sub cascheta de polițist, talia subțire, încinsă de o curea...
Posted by Ani Stoica on 7 Septembrie 2015

“Marin Sorescu”


Si pentru ca nu am stiut ce rol am eu in piesa, am improvizat:
“Nu am venit sa tin un discurs!”. Daca nu ati fi fost prizonierii cuvantului, as fi scris “Cartea muta”. Daca as fi avut un cap in prelungirea caruia sa ma lungesc, i-as fi zis “In caz de fericire” si daca as fi avut un leagan, i-as fi cantat “Copiii libertatii” si daca as fi avut o luna si un soare, le-as fi zis “Prima noapte” si “Prima zi” si daca as fi avut un cutit infipt in inima, i-as fi zis, nu as fi uitat sa-i zic Romania.
Si pentru ca toate acestea trebuiau sa poarte un nume, i-as fi zis "Veronica se intoarce".

"Sunt Aurica si cant...talalalala, trist niciodata nu sunt, tralalalala, sunt Aurica si cant asa, talalalalala"....:)

"Tudor"

Unde facem Revelionul?
17.09.'08

-Unde mergem de Revelion? intreba Mariana in timp ce se asezau la o masa de pe terasa hotelului, pentru a-si savura cognacul dupa o masa copioasa.
Intrebarea avu darul de a-i face pe baieti sa riposteze la unison, iar pe fete sa rada.
-Mai femeilor, zise Bogdan, nici nu ati terminat vacanta asta si deja va ganditi la urmatoarea?
-Cum noi suntem niste gospodine desavarsite, facem iarna car si vara sanie, am spus eu, primind imediat sustinerea celorlalte.
-La Amara, propuse pe un ton malitios Alexandru.
-Lacul Amara a secat, veni prompt raspunsul meu. Am vazut asta la televizor. Au promis autoritatile locale ca-l vor umple cu ambrozie si nectar! Pana atunci, insa, eu nu calc pe acolo!
-Dar la Corabia sau la Calafat nu vreti? intra si Bogdan in jocul asta.
Singurul care era dispus sa ia in serios discutia era Marian.
Dar deja noi, fetele nu mai eram atente la vaicarelile si protestele lor. Noi aveam ceva de stabilit.
Iulia fu de parere ca tot in Austria era cel mai bine.
-Lasa-ne cu Austria, am sarit si eu si Mariana. Timp de doi ani am calcat Austria in lung si-n lat! Altceva acum, ceva nou!
-Sa mergem in Turcia, incerca timid Iulia o alta propunere.
-As, ziseram noi, amuzate de modul cum reactionam.
Ori Austria, ori Turcia, aceeasi poveste. Si colo si colo suntem deja ca acasa.
-Cipru este o idee, zise Mariana. Am mai fost acolo o data, a fost OK.
-Buuun, deci trecem Ciprul pe lista, am spus eu, cine este pentru cine este impotriva.
-Cipru sa fie, zisera baietii dezarmati. Deja incepuram sa ne facem planuri. In primul rand sa mergem din timp la agentie, sa nu mai asteptam targul de turism din octombrie. Ca doar ne-am convins ca romanului ii place sa calatoreasca, asa ca trebuie sa fim prevazatori. Apoi ne-am luat cu vorba despre cum aveam sa ne petrecem urmatoarea zi din concediu.
Tocmai cand distractia era in toi, se auzi vocea Marianei:
-Auzi, Bogdanu, dar in Dubai cum ti s-a parut cand ai fost? Merita un Revelion acolo?
Propunerea asta avu darul sa faca ochii fetelor sa sclipeasca, iar pe baieti sa-si comande inca un rand de bouche, pentru a-si face curaj sa infrunte noile provocari.


"Fii barbat, Tudore!" :)

“Al”


Bobolina primi o comanda de apa vie de la fantana aviatorilor, numita asa, codificat, de catre Batranul Pescar numai ca sa-l impiedice pe Vanatorul de Lemn sa mai ucida Marea Balena de la DiKa.
Dornica sa o onoreze cat mai prompt, se sui in caleasca ei condusa de Veveritoiul O., in costumul lui de vizitiu, si-l ruga sa mane caii ca vantul si ca gandul.
Cum aflase Bobolina de fantana asta si cum ajunse la ea, doar nu era fraiera sa spuna!
Se alimenta ea cu apa cat sa onoreze intreaga comanda si cat sa-i mai si ramana, apoi ii ceru vizitiului sa o conduca inapoi spre casa. Acesta nu avu nimic impotriva sa faca asta, dar ii spuse este nevoit sa vireze la stanga, la Sosea, ca sa-i recupereze pe Lex 16 si pe Lex 27, lasati pentru a fi primeniti si reincarcati de catre profesionistii de la Save Computers.
Dar deja Bobolina nu mai era atenta nici la vizitiu si nici la drum, ci la cei doi inaripati ce-i ciripeau pe la urechi.
In dreapta, Pricolosul de la Arsenal, o avertiza de zor ca urmeaza sa treaca prin Valea Plangerii. Acelasi Pricomigdal care il certase mai devreme pe Kogalniceanu ca sta cu stangul in fata, pe Isus ca si-a lasat femeia si copilul sa pribegeasca singuri prin lume, cat el se afla la cursurile de mers pe apa si de suire la cer. Da, da! Pricondurul de l-a luat la misto pe Manole pentru ca si-a bagat picioarele in apa lui numai ca sa se joace el de-a Icar, nereusind decat sa-si faca freza in putul sapat astfel in curte.
Biata Bobolina credea ca moare si invie! L-ar fi alungat ea de mult pe Pricondorul asta daca, in nemernicia lui, nu o mai musca din cand in cand de urechiusa. Dar tocmai de la muscatura i s-a tras Pricolacului, cand, luat de val, a uitat ce face el acolo si care era scopul lui.
Profitand atunci de slabiciunea-i, Bobolina reusi sa-l auda in urechea ei stanga si pe Pitosmokin, care o linistea, spunandu-i:
-Vezi, draga mea, daca ti-ai lepadat tocurile cui si te-ai incaltat de la Converse, seria BA nr. 55515552? Acum te poti simti ca acasa oriunde in lume, indiferent daca Lex16 si Lex 27 s-ar fi aflat la servisul din Panduri 44, langa I.G.Duca, la Iuliu Maniu 65, sau la Kogalniceanu nr 8.
Abia atunci observa Bobolina ca, pe cand vizitiul intrase la Save Computers, caleasca lor fusese blocata de un DODGE Nitro de culoare inchisa, cu numele de 69KWG si care, desi avea loc suficient in spate, a tinut neaprat sa stea in fata. Norocul lor ca soferul Fiatului Albea de culoare albastru indigo, pe numele lui, 25RGD, era super civilizat si a parcat regulamentar in spatele lor, lasand loc suficient pentru a iesi fara ca sa fii obligat sa faci multe manevre.
Sa vada el, prostul asta, daca l-o invata ea vreodata pe el tabla inmultirii!
-Ovidiuuuuuuu, vino sa ma scoti! tipa Bobolina ca din gaura de boa. Ucenicul Pricolos s-a incurcat printre personajele tale, deplasandu-ne si pe noi, sau poate doar multiplicandu-eeeeee!!!

Acesta este un plagiat, dar unul de finete, de aceea trebuie tratat ca atare. Este un soi de Andrei Pavel in pantofii lui Michael Jordan, sau ca si cum Andreea s-a luat de mana cu Tudor, in timp ce Raicu si Chirila au luat leapsa de la Sweetdreams. Asa ca cine nu intelege, sa treaca frumusel in banca lui, sa ia abecedarul si sa buchiseasca.

"Claudiu"



“Rares”


Fac prezenta. Ceva era lipsa la apel. Dar ce? Incep imediat a-mi inventaria depozitul. Dar nu inainte de a inchide usa si de a lipi anuntul “Inchis pentru inventar”. Dau o tura. Situatia se prezenta in roz.
"Celula mea mai vrea sa insemne si asta?"
Nici nu trasez bine semnul intrebarii, ca m-am si trezit in cap cu Lacrima lui Ovidiu. Ala de 12 ani. Pai ce mama dracului, doar ei, doar ei si eu nu? Niciodata, eu nu? Iau o unitate de masura si incep a-mi cuantifica gradele, pana am vazut alb in fata ochilor si pana mi-a sunat ceasul desteptarii.
Men, o pauza!
"Numai recreatie e-n capul tau! Treci la tabla, se rasti la mine vocea, si fa bine si calculeaza cat fac radical in baza doi dintr-o pelerina kaki pe timp de ploaie!"

Si toate acestea din vina medicului curant. Sau de familie. Coborai la prima, care se dovedi a fi fost si ultima. Pe moment. Cautam un loc propice meditatiei, dorindu-mi, mai mult decat orice, nu sa ma loveasca o masina, dar in mod sigur o revelatie. Ceva care sa ma ajute sa ies din tot acel material grotesc, ca un fel de piele intoarsa.
Nimic mai simplu, totul este sa-ti doresti. Fara nici o grija pentru faptul ca am iesit lipsa la inventar cu –(minus) 2 (doi) neuroni. Prinde orbul, scoate-i ochii. Sau era hotul?
Am inceput sa plang. Ce altceva? Apoi mi-am facut ordine prin dulap, la capitolul genti. La genti stau foarte bine in comparatie cu neuronii. Am un gentoi rosu si cu roti negre din piele de camiloi. O geanta ocra, ma rog, galbena, din piele de dromadera. Si un geamantan (de genul neutru), portocaliu din piele de struto-camila. De cand am fost eu in nord-estul Africii. Noi. Dar ce, doar eu?

Am un infiorator sentiment de inutilitate. Cred ca naparlesc :(.

"Darius"

Hai sa-ti creionez profilul ca raspuns la provocarea "ce vezi tu cand ma vezi" emoticon smile Incep cu sfarsitul, prin a-ti spune ca, din fericire pentru mine in real nu-ti vad profilul de facebook emoticon smile Vad altceva. Anume: 1. Prima impresie a fost parfumul unei tigari de calitate. Stil. 2. A doua prima impresie a fost vazul, cu ocazia discutiei noastre din 368, din primavara anului trecut, despre cele patru nivele de cunoastere. Ochii tai (privirea) au fost asa de limpezi, incat am simtit ca imi este sete. De cunoastere emoticon smile 3. Cea de-a treia prima impresie, auzul, imi aminteste de sunetul muzicii, ca de o cautare printre programe de radio. Unde si vibratii. 4. Cea de-a patra prima impresie este despre simtul tactil...emoticon smile

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Mihai

Revelionul
20. ian. 2009

Pentru Mihai a fost o adevarata proba de foc acest prim revelion petrecut alaturi de prietenii lui. Si eu si tatal lui, nu numai ca l-am lasat sa mearga, dar chiar l-am incurajat sa o faca. Nu pot spune ca-mi era teama de cum va trece aceasta proba, nici ca eram ingrijorata, doar aveam incredere in copilul meu si in felul cum l-am crescut.
Erau, insa cateva ganduri care nu-mi dadeau pace. Pentru cei 16 ani ai lui, orice tentatie putea fi ispita care sa-l indeparteze de la sinele sau. La asta poate contribui, in mare parte, anturajul si, chiar daca ii cunosteam pe prietenii sai ca fiind baieti buni si cuminti, stiam si ca la astfel de petreceri isi pot face aparitia si amicul amicului prietenului venit insotit de amica amicei prietenei sale.
In primul rand la bautura m-am gandit si la toate actele de teribilism la care ii poate conducea consumul excesiv de alcool.
Ori la 16 ani nu ai inca masura, nu stii nici cum sa le gusti, dar sa le mai degusti. Le poti amesteca pana uiti si cum te cheama, pana te faci praf, muci, vraiste, crita, sau cum s-o mai spune.
Este adevarat ca barbatii din familie nu au antecedente de violenta si agresiune in caz de betie. Stim asta, ca doar n-a fost barbat care sa nu se imbete macar o data in viata lui. Cele mai neplacute astfel de momente erau cand prindeau curaj si aveau chef de vorba si doreau sa spuna ce altadata nu puteau sa o faca. Ideea era ca degeaba aveau ei curaj atunci sa spuna ce au pe suflet...tu ii intelegeai pe ei, dar ei pe tine, neam...cum sa te poti intelege cu un om beat?
In rest, erau de-a dreptul comici: ori ascultau muzica prea tare, ori jonglau cu farfuriile, ori faceau cumpana, ori stateau intr-un picior, ori se jucau de-a senatorii romani, spre marele amuzament al tuturor.
Cele mai penibile situatii in care singuri se puneau, erau atunci cand cautau prin casa usa de la toaleta, incercand parca sa gaseasca o iesire din starea in care se aflau. Astea erau cele mai agasante, pentru ca trebuia sa fii mereu atent la ei, sa nu cumva sa confunde usa de la vreun dulap cu cea de la WC. In rest, nici urma de violenta. 
Revenind la Mihai si la petrecerea lui de revelion, trebuie sa spun ca am fost mai mult decat multumita de felul in care s-a comportat. Plecase de acasa in seara de ajun de An Nou, la ora 6 si a revenit acasa dupa 15 ore, la ora 9 a zilei dintai. Am fost mandra de el. Dupa atatea ore, singura schimbare ce se observa la el erau ochisorii lui albastri, acum inrositi de nesomn. Nici nu s-a retinut, dar nici nu le-a incurcat. A gustat, a incercat gustul, a selectat, a stiut sa-si stabileasca limita.
De fumat, stiu ca fumeaza, stie ca stiu, dar nu vrea sa o faca de fata cu noi, iar noi nici nu vrem sa-i oferim aceasta permisiune, atata timp cat el nu ne-a cerut-o. Si eu m-am apucat de fumat de la 17 ani, asa ca am incredere ca tot el va sti si cand sa renunte la acest obicei, placere, hobby...in nici un caz, viciu.
Stiu ca nici o interdictie, venita de oriunde ar veni, nu l-ar putea determina sa o faca. El va fi singurul care va hotari cand a sosit momentul.
Mi-a povestit, in schimb, despre cum Cristi, baiatul ce acum 2 ani intrase cu 10 la Mihai Viteazul, s-a facut "manga" si ii indemna pe toti "sa i-o traga" nu stiu carei fete, prietena cu ei, de altfel.
Mi-a mai povestit si cum nu mai stiu care fata s-a imbatat de nu mai stia pe ce lume traieste, a vomat prin casa, pe parchet, pe pat...vai si amar.
Nu era o fata "problema" dar, ori din dorinta de a demonstra de cat de smechera este, ori pentru ca cineva i-a facut o farsa tampita, amestecandu-i in pahar cine stie ce, fetei i s-a facut cumplit de rau si a luat-o cu lesin.
Norocul ei a fost ca majoritatea celor aflati acolo erau copii cu adevarat bine crescuti si cu suficient de mult bun simt incat sa nu o batjocoreasca...destul ca o facuse ea singura. Pacat.
Mihai a calcat exact in mizeria lasata de "mica betiva" si mai era si descult, dragul de el. A venit acasa purtand sosetele lui Alec, gazda buclucasei petreceri de revelion. Radea si spunea ca toti cei care o patisera ca el, i-au lasat lui Alec morman de sosete murdare...cred ca "ghena" a stat scris pe "fruntea" lor. 

:)

Copii


Puterea exemplului
30. oct. 2008

Aseara Mihai m-a rugat sa-i tai niste sorici, sa manance.
-Pune mana si taie-ti singur! Ce, nu ai maini?
-Pai nu stiu cum, ca trebuie sa-l si curat inainte!
-Eh, nu stii, este mai usor sa fii servit, nu-i asa?
-Hai, te rog!
-Nu, descurca-te singur!
-Tati, imi tai tu, te rog?
-Pai nici eu nu stiu cum.
La barbate-meu asta este o adevarata strategie: "Nu stiu, nu ma descurc fara tine, nu-mi iese la fel de bine ca tie"...un adevarat escroc sentimental!
-Asculta Mihai, nu te lua dupa taica-tau! Nu-l lua pe "nu stiu"in brate, ca NU STIU daca tu vei gasi o astfel de fraiera ca mine..daca ma intelegi.
Barbate-meu radea.
-Tati, daca pe tine te-ar refuza, ce ai face?
-Nu as mai manca.
-Ah, merci! Esti un adevarat etalon de ambitie!
Mihai s-a descurcat foarte bine. Nu aveam nici un dubiu. Dar scena asta a venit sa-mi confirme, daca mai era cazul, ca unii oameni au tendinta de a urma exemplele care le convin lor mai mult. Sa alegi calea mai usoara este ceva firesc, cu conditia ca asta sa nu insemne implicarea altcuiva in atingerea scopului tau...ceea ce, in opinia mea, aduce a abuz.

Azi, pe la ora 3 dupa amiaza, taica-sau o suna pe Alex:
-Ce faci?
-Bine, imi fac temele.
-Unde esti?
-Pe banca, in parc.
-Cand vii acasa?
-Ah, zice, vin doar sa-mi las ghiozdanul, apoi merg cu Andra la "Hard Rock" la o pizza.
Deci tanara, de 13 ani, doar ne-a adus la cunostinta intentia ei. Asta a avut darul de a ne amuza teribil. Nu i-am interzis. Pe la sase s-a intors.
-Cum a fost?
-Bine, cum sa fie? Am cam asteptat pentru ca nu venea nimeni la masa noastra sa ne serveasca. M-am ridicat si m-am dus sa iau un meniu. Abia atunci o ospatarita m-a bagat in seama, vrand sa mi-l ia. Ne serviti? m-am ratoit la ea. Am mancat pizza, am baut suc si capucino.
-La scoala cum a fost?
-La fel, adica mai nimc...am luat un 10 la mate.


Tot azi, vine Mihai de la scoala. Zice:
-Mi-a spus profa de istorie ca seman cu Henric al VIII-lea. Ca rege, se spune ca a fost bun.
-Sa-ti spun drept nu stiu mai nimic despre el, in afara faptului c-a actionat numai dupa cum l-a dus pe el capul si interesul.


Alexa


Tema
18.09.’08

Alex: Nu imi fac tema si gata!
Eu: De ce spui asta? Ce tema ai?
Alex: Nu am decat la romana. Dar stiu eu sigur, m-am interesat: nu are dreptul sa ne dea teme pentru vacanta! Este timpul meu liber si asa vreau eu sa ramana!
Eu: Mai, Alexandra, nu te mai asmuti asa! Ia-o mai usor. Mai exact, in ce consta tema asta?
Alex: Ne-a dat de citit si de facut rezumate, iar eu nu le citesc pentru ca sunt niste tampenii!
Eu: Nu poti afirma despre niste carti pe care nici nu le-ai citit, ca sunt niste prostii! Este ca si cum ai spune ca nu-ti plac nu stiu ce fructe, pana nu le gusti!
Alex: Ba sigur ca pot, atata timp cat inca de la vederea lor am o reactie de respingere .
"Sa stii ca are dreptate fata asta, mi-am zis eu in gand. Exact asa gandeam si eu cand eram de varsta ei, cum de am putut uita?"
Eu: Totusi, hai sa vedem care sunt recomandarile profei, ce v-a dat de citit. Trebuie sa fie ceva acolo care sa-ti placa, nu se poate! Si apoi, sa admitem ca nu iti place nimic din toate astea. Citeste atunci alte carti, ceva care sa-ti faca placere, si fa rezumate la ele.
Alex: Of, bine! Asta este lista: D-l Goe, Vizita, Doua Loturi, Popa Tanda....
Eu: Niste tampenii!
Alex:Veeezi? Dar ce-i voi spune eu profei atunci cand imi va cere tema?
Eu: Ai trei optiuni:
1. Ii spui ca nu ti-ai facut tema pentru ca in vacanta nu se fac teme, exact ce mi-ai spus si mie.
2. De voie de nevoie, iti faci tema i-o prezinti profei si vezi ce reactie are. Ea poate fi multumita sau nemultumita de cum ai rezolvat tu tema asta. Tu insa, sigur vei ramane cu nemultumirea ca ai facut ceva impotriva vointei tale. Sau nu :)
3. Citeste ce iti place si vorbeste liber despre cartile citite.
Alex: Ei da, sigur se va supara si imi va da o nota proasta. Stiu eu cu cine am de-a face!
Eu: In situatia asta voi interveni eu si te voi sustine, asa cum am mai facut-o si pana acum.
Ma gandeam ca i-as spune profei, cu toata convingerea, ca a sosit vremea sa-l scoata pe Caragiale din carti. Sa le recomande copiiilor Ciresarii sau Cismigiu&Co, sau Recreatia Mare...sunt atatea carti minunate scrise pentru tineri. Sau, si mai bine, sa-i puna pe ei sa scrie despre ce le trece prin minte. Pur si simplu si cred ca ar fi mai distractiv si mai constructiv pentru toti.
Sa nu fiu gresit inteleasa! Garantat sunt pentru citit! Doar ca nici eu nu am citit nimic cu forta, iar daca am facut-o, nu am retinut mare lucru din lecturile respective...timp pierdut si atat.
Nu sunt sigura ca Alexa ar fi fost prea incantata de Ciresarii sau de celelalte propuneri ale mele. Cert este ca intre generatii au existat mereu diferente de opinii si de aceea cred ca tinerii trebuie lasati sa faca propriile alegeri. Tie ca parinte iti revine sarcina (nu foarte usoara, dar nici imposibila) de a-l asista, de a-l sfatui, de a-l supraveghea. Tocmai de aceea raman la convingerea mea ca locul copilului este langa parintii sai si nu langa bunici sau bone sau fel de fel de gradinite.
Revin la dialogul nostru.
Alex: Dar cum sa vorbesc eu despre cartile pe care le-am citit, ce sa spun despre ele?
Este foarte adevarat ca la varsta ei, nici eu nu stiam sa ma exteriorizez, sa ma explic, sa argumentez. Stiam doar ca mi-a placut sau nu o anumita carte.
Acum pot spune, cu mintea cea de pe urma, ca imi placeau pentru ca ma implicau in actiune, pentru ca in fiecare dintre ele ma identificam cu cel putin un personaj, pentru ca ma indemnau sa visez, sau mai corect spus, ma provocau sa-mi pun intrebari de genul: "eu ce as fi facut in situatia asta, eu as fi reusit"...
Am iubit toate cartile pe care le-am citit si pentru ca veneau si-mi confirmau faptul ca exista cel putin un om, autorul, care a ajuns la aceleasi raspunsuri puse la aceleasi intebari legate de viata. Asta m-a ajutat sa nu renunt.


Andreea


 96, 97, 98, 99 :)

Una peste alta, vizita la fam. Georgescu a fost una haioasa. Am vorbit cate-n luna si in stele, am mancat pastrama de berbecut cu mamaliguta si mujdei de usturoi si ghiudem si cascaval, am baut vin rosu (noi) , vin alb (ei) si cafele, am revazut filmul lui Kusturica “Viata e un miracol” si inceputul de la “Bueno Vista Social Club”, am hotarat la unison ca numai noi, astia din Balcani si cubanezii stim sa ne traim viata din plin (restul fiind usor handicapati, mai ales elvetienii), ne-au aratat pozele lor din Croatia si am povestit despre minunata tara in care am fost si noi si ei etc etc etc.
 Pe la ora 9 a venit si Alexa, care pana atunci fusese afara cu prietenii ei, dupa ce fusesera sa-si ia bilete la concertul AC/DC. De cum a sosit, m-a chemat la Andreea in camera si m-au rugat sa ma fac complice la planul ei de evadare. Mi-au propus s-o luam pe Andreea sa petreaca noaptea la noi, dar sa plece inaintea noastra pentru a putea sa mai stea si ea pe afara. Am fost imediat de acord, dar Corina si Florin au acceptat doar cu conditia ca ele sa plece impreuna cu noi.
 In fine, de aici a inceput circul. Fetele vroiau sa plecam mai repede, dar domnul meu a devenit subit foarte bine dispus si cu mare chef de dans, iar eu eram intre ei. Pe la ora unu am plecat spre casa. Aveam de mers patru statii, dar dumnealui s-a postat in intersectie, neclintit in hotararea lui de a astepta sosirea unui tramvai
(taxi, troleu, autobuz, masina) numit dorinta. Noi ca hai, el ca nu, eu ca plec, el ca sta, Alexa ma ruga ca sa nu-l las pe tac’su singur in intersectie, mie imi era somn, iar Andreea striga din cand in cand “sunt libera!”

“Doamna Stanca”

21. 11. ‘08

Si la Kilipirim si la Gaudeamus m-am intalnit cu fosti colegi de la editura la care am lucrat. Drag mi-a fost intotdeauna si drag mi-a fost si ieri cand le-am vazut pe d-na Emilia si pe Licuta, doua femei "bune la toate in acea firma".
Licuta este femeia care face curat. Ieri era la targ, un soi de "ochi in plus" pe langa casa de marcat.
Am intrebat-o despre baiatul ei, despre care stiam ca este elev. A terminat anul acesta liceul, dar a picat bacul la limba romana si in sesiunea de vara si in cea de toamna.
-Ce sa-i fac, ma intreba? Acum lucreaza ca mecanic auto.
Mai mult ca sigur ca nici ai lui nu s-au prea omorat cu scoala, dar acum au casa lor si isi castiga fiecare painea muncind si facand ceea ce stiu ei mai bine. As spune mai degraba ca Licuta duce o existenta banala, dar de cate ori am intalnit-o, eu nu am vazut-o pe aceasta femeie a fi rusinata de munca ei (pe care chiar si-o face bine), vesnic cu zambetul pe buze si cu fata ei frumoasa, senina si luminoasa, chiar daca culoarea pielii ei este specifica etniei sale.
D-na Emilia este o femeie acum trecuta de 50 de ani. In perioada '96-2000
s-a pensionat de la locul de munca pe care il avea pe atunci. Tin minte in perioada aceea era o moda a pensionarilor. Guvernul tolera aceasta situatie, considerand probabil ca era mult mai comod pentru el ca sa plateasca niste pensii infime pentru ani multi de munca, decat sa plateasca ajutoare de somaj, sa se preocupe de crearea de noi locuri de munca, de reorientarea profesionala sau de incurajarea si sustinerea initiativelor particulare.
D-na Emilia nu s-a multumit cu acea pensie, de altfel, daca ar fi facut-o ar fi intrat cu succes in randul muritorilor de foame. Avea ambii copii la varsta liceului si trebuia sa le asigure acestora macar niste conditii decente de trai si de invatatura. D-nei Emilia i-ar fi placut sa fie profesoara de limba franceza. De ce nu si-a vazut implinit visul, asta nu mai stiu.
Oricum, ce am vrut sa spun este ca niciodata, de cand o stiu eu, nu a zis "NU" atunci cand a fost solicitata sa preia si sa rezolve o anumita problema. Asta, intr-un fel era bine, intr-un fel era rau. Era bine pentru ca atunci cand aveai nevoie sa rezolvi o situatie si nimeni altcineva nu era dispus sau motivat sa o faca, stiai ca d-na Emilia o rezolva.
In fine, o rezolva la nivelul ei de intelegere, dar cel putin incerca mereu sa dea tot ce avea mai bun din ea. Era rau pentru ea, ca salariat, pentru ca tolera o situatie care nici nu ar fi trebuit sa existe: statea la servici oricat era nevoie de ea, facea cam de toate, venea sambata, duminica, fara ca macar sa-si ceara drepturile de salariat prevazute de lege si de codul muncii.
Ce am admirat la Emilia este ca a invatat sa faca de toate, fara sa se impiedice de varsta ei, de lipsa de pregatire in domeniu. Acum lucreaza la facturare, chiar daca pana mai acum doi ani nici macar nu stia de unde se porneste calculatorul.
Ieri imi spunea:
-Nu ma dau pe fetele astea tinere!
Stiu ce a vrut sa spuna. Mi se plansese un alt coleg de la distributie:
-Ani, daca le iau pe fetele astea doua de la facturare la targ, nu mai ramane nimeni in firma sa faca un aviz de marfa sau o factura. Au angajat numai economisti la contabilitate, care spun ca nu este treaba lor sa faca facturi.
Copiii d-nei Emilia sunt acum mari, au terminat liceul, facultatea si acum sunt la varsta la care ar trebui doar sa iubeasca. Ei lucreaza si viseaza sa-si faca o casa lor. Au intrat, cum se spune, in paine, dar painea nu este tocmai atat de dulce si de pufoasa cum si-o imaginau. Realitatea de zi cu zi le-a cam spulberat din pacate visele si i-a cam ancorat in temerile zilei de maine.
Baiatul a incercat sa munceasca prin Germania, fata lucreaza la nu stiu ce firma de renume, pleaca dimineata, vin seara, nu mai au timp de nimic.
Baiatul s-a indragostit si si-a adus aleasa inimii in casa parinteasca.
D-na Emilia ajunge acasa de la servici, face mancare, spala vase si rufe, calca, face curat, isi ingrijeste familia. De unde ar fi sosit timpul ca puii sa-si ia zborul din cuib, alti pui au venit in cuibul ei. Nu stiu exact ce este in sufletul ei, dar d-na Emilia este vesela mereu, rade, zambeste si face glume.
O astfel de femeie ma face sa ma simt usor incomodata de motivele mele de nemultumire pe care le gasesc la tot pasul.
In rest, tinerii mei colegi, Gabi si Dragos, la nici 30 de ani de viata si dupa 3-5 ani de casnicie, sunt proaspeti divortati...greu baieti, greu...la deal cu boii mici.
Imi amintesc de ce povestea Johnny Raducanu intr-un interviu dat in urma cu ceva timp la TVR Cultural, parca:
"Cand copiii au crescut si au plecat fiecare pe drumul lui, a venit sotia la mine si mi-a spus:
-Mi-am facut datoria fata de familie si de societate. A sosit momentul ca de acum, atat cat mai am de trait, sa traiesc doar pentru mine, asa cum vreau, cum simt si cum imi doresc!
-Si dvs. ce ati avut de spus, il intreaba reporterul.
-Am inteles-o si i-am respectat dorinta".

:)

Mihai


Uniforma scolara
18.09.'08

Mihai, de citit, citeste si face asta cu mare placere. El isi alege cartile pe care vrea sa le citeasca.
Cu el am stat acasa pana a implinit patru ani si jumatate. Tot timpul meu ii era alocat. Ma plimbam cu el si ii citeam povesti zi de zi, seara de seara.
El a fost, din acest punct de vedere, cel favorizat. Alexa a luat calea cresei si a gradinitei inca de la un an si opt luni. Ei nu i-am mai citit povesti, decat foarte rar. Poate de aici i se trage si reticenta pe care o manifesta fata de lectura. A castigat, insa pe alte parti. Se adapteaza foarte usor in orice colectivitate si nu are nici o problema din a-si castiga respectul celorlalti.
Avantaje si dezavantaje, si oricum, si unul si celalalt gasesc tot felul de reprosuri sa-mi aduca. In fine, nu despre reprosurile pe care gasesc ei de cuviinta sa mi le aduca vroiam sa vorbesc, ci despre alt gen de discutii pe care le am, de data aceasta, cu Mihai.
Ultima am avut-o chiar ieri dimineata, pe tema camasii albe, fara de care nu sunt lasati sa intre in scoala.
O baga in fiecare zi in ghiozdan, pentru ca refuza sa plece imbracat asa de acasa, si o imbraca la poarta liceului, in cazul in care se face vreun control. Si stiu ca se face, chiar directoarea de indeletniceste adeseori cu treaba asta.
-Ce tot freci camasa asta? m-am enervat si l-am luat la intrebari.
-Pai ne obliga tampita aia de directoare, zise si el extrem de iritat.
-Stii ceva? i-am zis eu, ce mai tura vura, nu vrei sa o imbraci, nu o imbraca!
Asuma-ti responsabilitatea si du-ti hotararea pana la capat! Ori vorbesti cu colegii tai, faceti front comun si ii spuneti directoarei, cat se poate de civilizat, ca incetati sa va mai supuneti unor dispozitii care nu au nici o baza legala si care nu vi se pare ca v-ar fi de vreun folos, ori te imbraci cu ea si gata!
Daca nici unul dintre colegii tai nu vor sa faca acest demers, ai tu curajul
sa-ti spui parerea. Stii ca poti conta pe ajutorul meu oricand!
Nu de alta, dar m-as declara foarte fericita sa scap de grija spalatului si calcatului de camasi albe.
-Mai mult decat atat, am continuat, daca acum cand nu exista nici o restrictie in a va spune cuvantul, voi nu o faceti, nu va ramane decat sa va supuneti unor dispozitii ale unor persoane ramase fidele unor vechi si depasite mentalitati.
-De ce ii bagi prostiile astea in cap? se trezi si taica-sau sa intervina.
-Uite ce e, Mihai, ai doua opinii: a mea si a lui taica-tau. Esti liber sa alegi, si spunadu-i asta, m-am intors la treburile mele.
-Bine, bine, spuse Mihai, vad eu ce fac.
Cam asa sunt discutiile noastre, atunci cand ele se ivesc, in rest se rezuma la
ce mai faci, cum a fost azi, ceva nou, toate sunt in regula?
Oricum eu sunt cu ochii pe ei si le "miros" orice minciunica, orice tentativa pe care o au de a se ascunde de mine si am invatat sa-i fac sa-mi vorbeasca fara retinere despre problemele lor. Si fac asta numai din dorinta de a-i face sa se simta in siguranta, aparati si sustinuti. Eu nu am fost la gradinita si nici nu am crescut cu cheia de gat, iar asta nu mi-a fost o piedica in calea "devenirii" mele.
Imi plac tinerii rebeli, dar imi plac cei ce dau dovada de curaj si inteligenta, nu cei ce vin in bagaj cu o cultura a strazii, cei care au invatat sa se foloseasca de puterea pumnului, ori sa se impuna prin tupeu si crasa nesimtire.
Cred ca autocontrolul trebuie cultivat, si ce poate fi acest autocontrol, daca nu propria retinere de la a-i deranja pe ceilalti.

:)

"Vlad"

:)



Alex


copilul nimanui

In iarna lui 2006, in seara de Ajun, a sunat la usa noastra Alex, un baietel de 9 ani sosit de la un centru de plasament de pe langa teatrul masca, ce pornise inca de dimineata cu colindul.
Ii deschid usa, il las sa cante si apoi il invit in casa.
-Ohooo, ce brad frumos! exclama el privind fascinat la bradul nostru. Sunt curios daca la mine va veni mosul in noaptea asta!
M-am simtit deodata vinovata. Ce sa-i spun? Ca mosul vine doar la copiii cuminti?! Poate ca Alex chiar fusese cuminte, dar ii puteam eu promite ca aceasta inventie in costum rosu si cu barba alba va veni si la el? Mos Craciun este o inventie a bogatilor, un agent de marketing. De ce sa ma simt eu vinovata pentru toate astea, daca nu eu am inventat lumea asta nedreapta. L-am invitat pe Alex la masa. L-am trimis sa se spele pe maini si cred ca a ras mult in sinea sa pe seama asta. De cate ori nu o fi mancat el cu mainile murdare?!
Manca si se uita la televizorul din bucatarie, cum Mos Craciun a pornit cu sania sa prin lume sa imparta cadourile.
-Va veni si la mine? Sunt curios! zise din nou Alex.
Nu stiu ce sa-i raspund. Nici un cuvant de alinare nu mi se pare potrivit. In timpul acesta intra in bucatarie Alexa, dar vazand pe cineva strain, s-a retras. Alex, in shimb, sari de pe scaun si lua o pozitie de aparare.
-Ce s-a intamplat, de ce te-ai speriat?
-Nu ma bate?
-Cine sa te bata? Stai jos si termina de mancat linistit.
“Uite asta motiv sa ma simt vinovata, pentru ca fiica mea nu a venit sa salute un copil de varsta ei”, gandeam eu.
La un moment dat, baiatul imi spuse ca nu mai poate manca si, fara sa astepte reactia mea, incepu sa-si impacheteze restul de mancare pe care s-o ia la pachet. Parca indeplinea un ritual. Cu cata grija si atentie impacheta el mancarea in servetel!
-Stai asa, iti pregatesc eu un pachet, i-am spus.
La plecare i-am zis sa mai vina pe la noi. Aproape instantaneu mi-a trecut prin cap gandul ca poate, cine stie, va reveni cu baieti mai mari, cand nu suntem noi acasa. Uite un alt motiv pentru care sa ma simt vinovata, caci el nu a mai revenit de atunci.


Ana Delia


La varsta adolescentei
18.09.'08

-Dar vreau si eu o traista asa cum si-a luat Alexa, insista Delia, fata de 15 ani a Iuliei.
-O traista cu cranii desenate? Sub nici o forma! zise foarte raspicat maica-sa.
-Dar ea cum a putut sa-si ia? duse Delia discutia mai departe.
-Treaba ma-sii, se rasti Iulia, daca a fost de acord cu asta, eu nu sunt de acord cu asa ceva, sunt niste simboluri malefice si am incheiat orice discutie!
Delia se ridica si pleca suparata de la masa iar eu trebuie sa spun ca am simtit cuvintele ei ca pe un arici sau ca pe niste piuneze aruncate spre mine.
-Chiar asa, ma intreba Mariana, de ce ai lasat-o sa si-o cumpere? Si mai ales, cum ii permiti sa-si vopseasca unghiile cu oja neagra?
-De ce nu as lasa-o? i-am raspuns eu foarte relaxata. Si eu mi le-am vopsit, ea de ce sa nu o faca? Dar tu, de ce i-ai lasat pe baietii tai sa-si puna cate un cercel in ureche? am intrebat-o la randul meu.
-Ei, riposta ea, eu nu i-am lasat, au facut-o fara sa ma intrebe.
-Pai vezi unde este diferenta? Mie mi-a cerut inainte permisiunea, mi-a cerut parerea. Este doar o etapa, o manifestare specifica varstei. Eu m-am lovit de multe interdictii cand am fost ca ei, iar astea nu m-au facut decat sa sufar si sa ma simt frustrata. De ce sa repet greselile pe care le-au facut parintii mei? mi-am spus eu parerea.
-Ah, interveni Iulia, pe mine mama m-a lasat sa fac tot ce am vrut eu!
-Ha, ha, am luat-o eu putin peste picior, atunci tu de ce ii ridici interdictii Deliei? Le va tine minte toata viata, te asigur de asta. Doar stiti povestea cu fructul oprit. Pana nu vor gusta din el, nu se vor potoli. Moda asta va trece, iar daca nu, cu siguranta se vor plictisi ei de ea, vor renunta singuri. Si, la urma urmei, ce vedeti rau la un craniu? Voi nu aveti cate unul?
-Doamne fereste! sarira toti, chiar si Bogdan, care pana atunci nu participa la discutie. Avem, dar mai tarziu, nu acum!
-Bai fratilor, ma faceti sa rad, mai! Adica acum nu aveti cap...adica, nu aveti cranii? Dar creierul vostru unde se gaseste? Craniul a fost asociat atata timp mortii, dar asta a fost o mare nedreptate, dupa parerea mea. Noi ne adoram sau ne iubim buzele, ochii, pielea, obrajii...ma rog, ce se vede. Insa in timp ce ele devin de mult oale si ulcele, craniile sunt cele ce dainuie peste timp...ce ironie, nu?
Culmea era ca eu, incercand sa le explic lor de ce nu m-am opus la dorinta Alexei de a-si cumpara haine si accesorii desenate cu cranii, am inteles. Ani de zile am vazut intr-un craniu doar un cap de mort...cate mizerii ne-au bagat astia in cap si ce dificil sa te debarasezi de ele...dificil, dar nu imposibil!
Si am mai invatat ceva din povestea asta: ca si barfa si carcoteala se pot dovedi a fi constructive. Fie ca noi constientizam sau nu asta, ele isi fac treaba.
Acum ca am inteles toate astea, e si firesc sa ma pot amuza pe seama lor.

:)

 

Alexa

Am o indoiala cu privire la libera vointa a fiecaruia dintre noi, cea in al carei “alfabet” ne scriem propriile destine. Am crezut mult timp in asta si inca nu am incetat sa cred, dar nu pot sa trec prea usor peste modul cum libera mea alegere, de exemplu, s-a ciocnit in drumul ei spre implinire, de libera alegere a altcuiva aproape de fiecare data.

Dar sa nu mai vorbesc despre mine, sa vorbesc despre Alexa. Copilul asta a muncit cu mult drag la rolul pe care l-a primit in piesa cu care ar fi trebuit sa intre in nu stiu ce concurs. Dragos, un tanar student la teatru, a scris aceasta piesa despre “Sapte zile diferite”, in care Alexa primise rolul zilei de Vineri. Si el si copiii au muncit ore intregi, sambete la rand, sa faca repetitii si sa intre in concurs cu gandul de a-l castiga. Cu doua zile inainte de acesta, profa de chimie si cea de latina, in calitate de coordonatori (cine si de ce a hotarat asta, nu stiu) ai acestei “activitati extrascolare”, le-a blocat intrarea in concurs. Motivul invocat a fost ca Sambata era cam betiv. In schimb, cele doua profe au trimis la Preoteasa o alta “trupa” de teatru din liceul lor, una care a jucat “piesa” “Jupiter si Hefaistos la OTV”, avand ca personaje principale pe Tolea, Naomi si alte astfel de bazaconii…
Cum ramane cu libera alegerea a fiecaruia, cu implinirea unei dorinte sau a unui vis pentru care chiar ai muncit, atunci cand sistemul a pus in mana unor astfel de cretinoizi, puterea de decizie asupra celorlalti!?
Alexa i-a spus profei tot ce-a avut pe inima legat de povestea asta. I-a spus tocmai pentru ca a fost intrebata ce parere are. Ea, macar, s-a descarcat prin asta, dar vita aia de profa, o fi inteles ea, macar intr-un tarziu, tampenia pe care a facut-o?!
Eu ma gandesc foarte serios ca cel putin ai mei copii ar fi mult mai castigati daca ar renunta la scoala asta de tot rahatul si s-ar ocupa ei de propria lor educatie.
Cat despre diplome si alte patalamale sunt convinsa ca timpul lor a expirat.

 :)

vineri, 23 septembrie 2011

Mihai


Pe cand Mihai era prin clasa a doua sau a treia, nu mai tin bine minte, a aparut moda cu Kangaroo, concursul de matematica. Invatatoarea a facut o sedinta cu parintii, ne-a vorbit despre minune si ne-a comunicat hotararea ei de a inscrie intreaga clasa la acest concurs. Nu ne-am opus nici unul, am fost de parere ca este bine ca ai nostri copii sa se obisnuiasca din timp cu astfel de provocari.
Nu mai stiu acum care era punctajul maxim pe care il puteai obtine, dar retin foarte bine faptul ca se acordau din oficiu, doar pentru participare, 30 de puncte. A sosit si data acestui concurs, copiii aveau ceva emotii, noi pe langa ei, in fine. Cand au iesit de acolo erau destul de relaxati si chiar incantati. Dupa vreo luna, cand s-au afisat rezultatele, soc!
Mihai al meu era penultimul de pe lista cu 28 de puncte. Sub el nu mai era decat o fetita pe nume Ana, cu si mai putine puncte.
Acum rad cu Mihai de cate ori ne aducem aminte. Cum sa iesi sub punctajul minim posibil? E ca si cum ai concura singur si ai iesi pe locul al doilea...curata nebunie!
Atunci, insa, simteam ca-mi cazuse cerul in cap. Stiam ca el, dragutul, era (si este in continuare) inzestrat cu multiple alte talente, in afara matematicii, dar chiar printre ultimii nu ma asteptam sa fie. Pe Mihai, insa, nu il preocupa decat reactia mea si nu se simtea mititelul vinovat decat ca nu a reusit sa ma bucure cu rezultatele lui. Recunosc ca bine nu mi-a fost atunci, dar am stat de vorba si ne-am inteles.
In primul rand, Mihai, in timp ce le era explicat regulamentul si modul de desfasurare a examenului si de completare a grilei, isi incheia socotelile cu somnul de dimineata. Abia cand s-a facut liniste in sala si-a dat seama ca a inceput concursul.
Fiecare copil primea cate o carticica cu testul grila. Citea problema de acolo si apoi marca raspunsul considerat ca fiind bun de catre fiecare, pe foaia de concurs. Cert este ca, cu putin timp inainte de expirarea timpului de examen, lui Mihai i-a trecut prin minte, habar nu am cum si de ce, nu sa dea foaia, ci sa dea cartea. S-a semnat pe ea, si s-a apucat sa transcrie raspunsurile pe carte, dar nu a mai avut mult timp pentru asta.
Iata incurcatura. Bine, bine, dar de ce sub punctajul minim? Pentru ca, am aflat ulterior, orice raspuns considerat gresit de catre examinator, nu numai ca nu era punctat, dar se scadea din totalul punctajului de pana la el.
Este evident faptul ca Mihai si examinatorul au avut puncte de vedere total diferite, nereusind sa ajunga la nici o intelegere cu acestia, doar ei aveau de respectat niste reguli.
La naiba! Ce kangaroo, asta este mai degraba mersul racului, iar Mihai nu a mai participat de atunci la astfel de concursuri.

Mama Anei era la fel de ingrijorata ca si mine, la vedera frumosilor nostri copii ca fiind ultimii pe lista. "Lasa draga, am incurajat-o eu, incurajandu-ma de fapt pe mine, nu stii ca cei din urma vor fi cei dintai?!"
Ea, Marina, mi-a zambit larg si m-a aprobat din cap, fara ca macar sa inteleaga o boaba din ce i-am zis eu acolo.
Famila Anei venea din Ucraina. Marina se casatorise cu tatal Anei, de origine roman, si hotarasera sa vina in Romania, iar asta se intamplase in urma cu putin timp fata de momentul concursului.
Intamplarea face ca tatal Anei, d-l Taranu, medic de profesie, sa fie si coleg de birou cu tatal lui Mihai, economist de profesie, iar Ana sa fie colega de banca a lui Mihai. Asta e ca in Grand Canyon, un film care mi-a placut mult.
Anii au trecut, copii nostri erau deja prin clasa a saptea, iar Marina invatase bine limba romana. Intr-una din zile, ne-am intalnit intamplator. Nu ne mai vazusem de ceva timp. Eu incetasem de mult sa-l mai insotesc pe Mihai la scoala, insa ea venea zilnic dupa Ana. Cred ca facea asta pentru ca se simtea foarte singura si simtea nevoia de a sta de vorba cu cineva.
Mi-a marturisit atunci ca Ana era foarte indragostita de Mihai, ca este prima ei dragoste si ca aceasta dragoste a facut-o sa se schimbe, sa devina si mai visatoare decat pana atunci, mai melancolica si extrem de nerabdatoare sa mearga la scoala.
Povestea asta a pur si simplu m-a induiosat. Era ca si cum retraiam, alaturi de ei, acea minunata varsta de trecere de la copilarie la adolescenta, cu tot ce implica ea.
Marina imi propuse, de dragul Anei, sa iesim impreuna la un suc, la o prajitura sau prin parc, ca astfel copiii sa petreaca mai mult timp impreuna, jenandu-se probabil sa lanseze in numele Anei o invitatie pentru Mihai. Ideea mi-a suras, dar nu puteam sa hotarasc eu in numele lui.
I-am vorbit despre asta, l-am intrebat ce parere are. Parea ca ma asculta cu mare atentie. Dar atunci cand i-am cerut sa-mi spuna parerea lui, a ridicat din umeri si mi-a adus la cunostinta, ca vrea sa-i cumpar nu stiu ce joc pe care il vazuse pe la desenele cu transformeri la care sa tot uita el.
I-am zis Marinei ca este bine sa-i lasam pe copii sa-si rezolve ei, intre ei toate aceste povesti, in care noi sa nu intervenim decat atunci cand suntem solicitate.
Jucaria despre care vorbeam mai sus costa destul de mult, dar i-am luat-o. Si lui Mihai si bunului sau prieten, Alec. Nu-mi propusesem asta, dar cand am vazut cum ii jucau ochisorii in cap si cum toata fata lui "striga" cat de mult si-o doreste, nu am rezistat si i-am luat si lui una.
Maria, maica-sa, m-a sunat cam suparata, ca de ce am facut asta fara acordul ei. Jumatate din suma o avea Alec la el, pe cealalta jumatate am suportat-o eu, i-am facut-o cadou, numai sa nu-l certe mama-sa.
Cert este ca baietii au fost extrem de bucurosi de noile lor jucarii, nu stiu insa, cat de bucuroasa a fost Ana.
Dar, vorba doamnei Simpson, cand ii spunea fiicei ei: "Esti femeie, poti suporta orice!".

:)

I am

 who I am :)

Azi a fost o noua zi a nimicului. Inca de ieri imi spusese ca avem de ajuns la Cocor, in vecinatatea caruia se afla noul sediu al bancii unde aveam de reinnoit un depozit.
Ma gandeam cu voi repeta experienta zilei de ieri, cand am fost la Kilipirim, in drum spre unde a intrat frigul in mine de m-a stors de ultima picatura de energie. Imi venea sa ma intind pe jos si sa nu ma mai ridic de acolo.
Dimineata asta, insa, inca de la prima ora s-a anuntat o zi frumoasa. Nimic nu-mi place mai mult decat sa-mi beau cafeaua si sa privesc prin ferestrele neacoperite de perdele sau draperii, cum iese soarele de dupa blocul mohorat de vis a vis.
In fine, ajunsi la Universitate, in drumul nostru spre ceea ce a fost odata “Voaleta” si apoi “Vulturul de mare cu pestele in gheare”, in dreptul policlinicii Coltea, un superb parc era nou amenajat. O vioara trona la loc de cinste. Jos palaria! In sfarsit edilii nostri au dat dovada de bun gust. Vioara din centru, florile, bancile, iarba si pietrisul se imbinau de minune.
In vreme ce Al a intrat in banca, eu am dat o raita prin zona: un amestec de vechi si nou, de miros de saorma si de vanilie, covrigi cu mac si sare si toate astea amestecandu-se cu amintirile mele de cand eram copil si ne aducea mama la magazinul Bucuresti sa ne innoiasca de Pasti cu rochite de catifea si pantofiori de lac.
Pana sa iasa el, eu l-am asteptat vis-à-vis, pe coltul pe care se afla o pravalie ce vindea rochii prafuite de mireasa. Cu spatele la ele, am fumat. In vreme ce urmaream cum se pierde fumul tigarii, ochii mi-au intalnit o reclama la illy, cafeaua despre care am auzit atatea, dar pe care n-am baut-o niciodata. Exact atunci a iesit si el din banca.
Am dat apoi o tura prin Unirea, de unde mi-am cumparat, hihihi, o oja rosie de la Alix Avien. Am si eu fixurile mele. Acum sunt fixata pe rosu; este si asta probabil o cautare a echilibrului in care se afla trupul meu. Cred ca, daca il lasam in pace, corpul nostru stie mai bine decat oricine altcineva ce ii trebuie si ce nu, cand si cum.
Dupa Unirea am mers al Carul cu Bere sa mancam de pranz. El un gulas cu mamaliga si salata de rosii, eu trei mici cu cartofi prajiti si salata iceberg. Si doua halbe cu bere, evident. Cafea si ceai verde cu iasomie si muzica. Violonistul trecea de la oci ciornaie la New York, New York, la marsuri si polci, la bolerouri si alte melodii celebre, pentru a caror interpretare, smulgea aplauzele celor aflati atunci, acolo.
In aceaasta privinta, Carul cu Bere este ca un Babilon, caci toti turistii ce ne viziteaza, ajung acolo pentru a manca. Cele mai des plimbate platouri de la bucatarie si pana la mese, sunt cele cu ciolan afumat pus pe varza calita si halbele cu bere, semn ca sunt foarte bine apreciate.
Langa masa noastra, doua frantuzoaice si un francez, imparteau intre ei un potpuriu de ceafa de porc la gratar cu garnitura de mamaliga si cartofi prajiti. Deh, gusturile nu se discuta.
Cam asta a fost o noua zi a nimicului nostru. Asta si faptul ca am scris pe blog. Ah, si c-am spalat rufe. Si vase. Si am aranjat si paturile. Si am udat florile.

Ia,

Ca initiez si eu o leapsa si i-o dau numai lui sfbacterie :) Ia mai bine povesteste tu o poveste pe care n-ai vazut-o la televizor. O poveste de viata. Una d'aia, de nu poti sa crezi :)
Ia melodia asta ca pe un "branci" :)


MW


Si uite cum stateam eu asa intr-o dulce si amara plictiseala, nestiind cu ce anume sa-mi mai umplu timpul, imi veni ideea sa ma fac Magic Women. In acest scop dau sarci pe google ca sa aflu adresa de la scoala de dans si bune maniere. Google zise: “Jos, la Mega Image”. 
Cobor, intru, o cotesc la stanga si dau de John Lenon.
-Ce faci, frati-miu?
-Bine. Hai sa ti-o prezint pe “bi-papa-lula”
-Ansante! zic eu, intinzandu-i mana.
-Vorbiti, zise ea.
-Vorbim, vorbim, zise si el, cat eram noi mana in mana.
Asa, apoi ne-am despartit. Am dat o tura prin Mega, ocazie cu care am luat o sticla cu vin. Da, chiar asa: am luat, nu am cumparat. Buuun, am ajuns amandoi la cec in in acelasi timp. Nu l-as fi vazut, daca nu l-as fi auzit spunand: “te misti si tu mai cu talent, ca se inchide la non stop!?”. 
Nu m-ar fi auzit, daca nu mi-ar fi vazut replica:
”Stop messing round with your tricks
Don't turn your back on me baby
You just might pick up my magic sticks”.
Hopa! S-a inchis fereastra si google ma atentioneaza ca pasul urmator in devenirea-mi este ca sa gasesc raspunsul corect la eroarea in care s-a pus Pitis atunci cand a preluat de buna chestia aia cu “blowing in the wind”.
OK.
So,
“Ce vrei tu?”
 “Noi, buna pace
 Si de n-o fi cu banat,
 Doamna noastra vrea sa-l vaza
 Pe vestitul”...........

Esti toanta! Pentru asta trebuie sa-ti creezi un cont, fiindca ceea ce cauti tu, nu exista.
Tont esti tu, ca exista. Mai trebuia doar nitel recreat.
Pentru a-mi recreea contul, am urmat urmatorii pasi, la liber impus:
1. Pus da batan pe "Inregistrare";
2. Pus da baton cum ca sunt de acord cu regulamentul.
Dupa faza cu acordul, s-a deschis o fereastra cu trei campi: unul pentru nickul ales, unul pentru adresa de mail si unul pentru parola.
Buuun, aici a intervenit orgoliul soricelului. Cum statea el, tanar si nelinistit in banca lui, aia stramta si cu calimara, de-i amortisera genunchii, arata pe monitor ca o sagetica. Cum a ajuns in contact cu linkul activ, cum s-a transformat intr-o palmuta cu degetul aratator ridicat un sus si degetul mare la unghi drept, ca un L, dar invers...scuzati paradoxul, zise, if you want to play in this game.
Ete, na! Scuza-l tu, ca eu am trecut de faza cu eurovizionul!
Esti proasta!
Tocmai! Iata motivul pentru care imi pot permite acum o pauza de tigara, he, he. You, know: ala gher com ala gher.
Zice: “Ia-ti o viata!”
Bine, zic. Ma duc sa-mi iau una. Si inca un pic. Uite asa, de-a dracului ce-i pielea pe mine.
In acest scop m-am deplasat pe strada Polona, la intersesctia cu Stefan cel Mare, la “Alese pe gustul meu”. 
Hahaha, hihihi, hohoho, huhuhu, ca pana in clipa aceea habar n-am avut ce-o sa ma fac eu in viata viitoare. Acuma stiu: cumparatoare. Ma fac cumparatoare. Uite asa o sa i-o trag eu meserie lui Donald Trump, vanzatorul total al pamantului, fiindca n-a gasit inaintea mea raspunsul corect la intrebarea “ce te faci tu cand o sa fii mare?”
In acest scop m-am decis sa ma nasc cu o glanda in plus, in vecinatatea hipofizei, glanda care secreta lichiditati de cate ori salivez ca-mi vine sa muncesc.