joi, 23 februarie 2012

Pledoarie pentru apa

Dragul meu, ce-ar fi, zic, sa-ti indrepti furiile, revolta, angoasele, agasarea si sagetile ivite din toate acestea, impotriva oamenilor ciuperca, pentru ca ei sunt cei ce ti le-au provocat, nu apa!
Ia, te rog, mesajul acesta al meu ca pe doi-trei stropi de apa rece si limpede, care sa-ti stinga scanteile, vapaile si focul de la mansarda, pana cand flacarile nu te cuprind cu totul, metamorfozandu-te intr-un dragon de foc care pustieste totul in cale, transformandu-l intr-un deșert.
Ah, daca focul tau are asupra totului efectul miraculos de a-l transforma intr-un desert, atunci...mucegaiuri alese, nah!

Gata, ca nu mai am timp de blog


...ca ma imbratisez cu oameni, nu cu biti, kilobiti, megabiti :P


duminică, 19 februarie 2012

Replace

Sunt unele chestii pe care le-am scris in urma cu un an, cu doi, cu trei, cu patru, cu cinci. Chestii pe care, atunci cand le recitesc, imi ofera posibilitatea de a ma vedea in oglinda, asa cum am fost atunci cand le-am scris, nu asa cum sunt acum, cand le citesc. Cateodata mi-e rusine de rusinea mea si sterg ce-am scris sau le ascund sau le rescriu sau le cosmetizez.
De parca asta ar schimba cu ceva ceea ce am fost, ceea ce sunt...
Copy paste

joi, 16 februarie 2012

Shovels & snowless

Si.
Armatele, inclusiv cele de serafimi si heruvimi, au fost inventate pentru a-si apara propriile privilegii si, drept recunostinta pentru ca aceste privilegii le sunt satisfacute pe banii celorlalti, pe cele ale creatorului/creatorilor lor.
So,
Glorie armatei de lopeti in lupta cu nametii! Pentru ca altfel armatele si-ar fi iesit din mana, caci de multisor nu au mai dus vreun razboias cu moartea. Si, inca o data, glorie, pentru ca cea mai lupta dintre toate luptele este lupta cu viata, rezultat al faptului ca este incomparabil mai usor sa ucizi un om, decat sa-l ajuti sa traiasca.
Deci;
De felul meu merg pe principiul ajuta-te singur. Asa am fost eu conceputa sau, poate, construita. De fapt, cioplita de palmele pe care le-am primit de la dumnezeul caruia, cu atata insistenta, ii ceream ajutorul. Sau, poate, cine stie, de la cazatura mi se trage, eu traind peste noapte revelatia faptului ca da, iata, asa arata un inger cazut.
Cum?
Ca moaca mea din oglinda!
Asadar:
Desi traiesc avand convingerea ca "mai rarut e mai dragut" (cu exceptia parului, desigur) iata, pledez in favoare cobaiului :)
Pentru ca...
arms of Moses, experimentul a inceput cu mult inainte nasterii mele, undeva cam prin inaintea erei noastre.

miercuri, 15 februarie 2012

Divetele

Diveta este o specie din categoria "celor mai bine vandute". Se caracterizeaza prin frumusete si talent. Apare, se raspandeste si exista prin adulatia fanilor, numiti si consumatori. Devine o specie pe cale de disparitie, atunci cand este nefericita in dragoste. Adica, mai tot timpul. Daca talentul ei degenereaza in talente, atunci diveta este gasita moarta intr-o camera de hotel. Sau, dupa caz, cazuta peste pervaz, ori acasa, langa un bidon de furadan. Ca doar diveta nu e  intr-atat de dotata, incat sa exerseze un trai "fericit si implinit" alaturi de barbatul si copiii lor, ca mai toate femeile din lumea aceasta.
So, Houston, do you have a problem, zic.


Impozit(ia)

D-l Balta este patronul de la Azzurro, o pizzerie de cartier. D-l Balta sta la bloc. Mercedesul negru al d-lui Balta este casatorit cu mercedesul argintiu al d-nei Balta si au impreuna un peugeot coupe de 17 ani, cu sofer. Cum, necum, familia Balta s-a identificat cu o buna bucata din trotoar.  Pentru ca merita. Pentru ca nu oricine isi permite sa aiba in ingrijire trei masini, pe care, daca tot le are, trebuie sa le si parcheze pe spatiul public, doar pentru ca legea iti da dreptul la doar un loc de parcare/ apartament.
Ca la chinezi, cu plodul.
Boon, familia Balta sta la bloc, dar nu prea. Pentru ca familia Balta sta la mall. Daca ai drum la mall, te intalnesti cu familia Balta. Daca nu ai drum la mall, nu prea te intalnesti. Noaptea, insa, masinile familiei Balta depun marturie asupra faptului ca d-l, d-na si d-ra Balta stau in chiloti prin casa. Asta deoarece isi permit luxul de a consuma cate gigacalorii vor pieile lor. Nu la fel de luxos traieste familia Balta atunci cand trebuie sa plateasca pentru luxul de a sta in chiloti in casa, atunci cand afara sunt minus jdegrade, doar pentru ca berbecul patronului se rapoteaza la capra unor pensionari care, desi fac frigul, sunt primii la plata intretinerii, ca nu cumva sa sisteze radetul furnizarea caldurii catre apartamentul fam. Balta.
Sfanta prostie omeneasca, sora cu plata impozitelor si taxelor in prima zi din an, ca sa aiba d-l Balta de unde-si recupera tva-ul, ca doar de aceea are balta peste.


luni, 13 februarie 2012

Zgomot

La biroul unde lucrez deja de o saptamana, se asculta europa fm. Bine, spun o saptamana daca ma raportez la rutina zilnica: rasare soarele, beau cafeaua, fumez, fac pipi si caca, ma spal pe dinti, ma imbrac, plec la birou, lucrez, vin acasa, mananc, muncesc, ma spal, ma culc, rasare soarele, beau cafeaua, fumez, fac pipi si caca, ma spal pe dinti, ma imbrac, plec la servici, lucrez, vin acasa, mananc, muncesc, ma spal, ma culc. Am zis ca rasare soarele? Am zis.
Daca, insa, este sa ma raportez la programul europa fm, traiesc intr-o bucla spatio-temporala ingrozitor de ingusta, stramta, mica, incomoda. Confort trei. Cort.
Varful cortului, emisiunea lui Moise Guran. E OK, imi place tipul. In rest, oricat ai fi dezinteresat de concursuri, daca esti o fire mai curioasa, intrecerea intru descifrarea zgomotulului secret se transforma intr-un razboi al nervilor. Ca sa nu mai pomenesc acum de "gaseste-mi loc in inima ta" cu o invitatie la garajul europa fm.
Sacaitor!
Si, de parca toate astea n-ar fi fost de ajuns, mai vine si disperata aia de Angela Gheorghiu care zbiara la ora fixa ca nu mai e timp. Poate pentru ca la Helvetansa este lichidare de stoc, ha, ha.
Era un timp cand, din evervarile astea cauzate de rutina zilnica, se nasteau niste SF-uri. Acum, insa, daca as avea timp de pierdut, l-as face sul si as pocni-o cu el peste gura pe altista, pana cand si-ar inghiti dintii, bolta palatina si buzele. Si s-ar face liniste. Cica sa nu ucizi o pasare cantatoare.
Eh, ba bine ca nu!






miercuri, 8 februarie 2012

Cu lapte, fara zahar

Sinceritatea este defectul oamenilor care au fost adeseori dezamagiti de semenii lor si pentru care, una dintre cele mai inspaimantatoare spaime, este spaima de a nu dezamagi la randul lor :)


luni, 6 februarie 2012

Workshop de imagine și comunicare

Trecusem deja prin era glaciară. O retrăisem la scara micro, în biroul casieriei amplasat la etajul întai al scării 3, într-o dupa amiaza de marți, ziua când cele trei ceasuri rele mi-au înghețat tălpile, gleznele și mi-au îmbrăcat genunchii în gheața lor. Mai sus de genunchi, însă, nu au putut urca, fiindcă toți ghețarii, aisbergurile și calotele s-au topit odata ce au intrat în contact cu zona-mi mediană, caldă, umedă și, totuși, temperată. S-au topit întru reconversia lor în atelierul situat la mansarda, unde, într-o atmosfera rece și aerisită, au fost cioplite dându-li-se chipul și asemănarea unor cuvinte simple, rostite clar și cu fermitate, înșirate uniform și omogen, ca untul întins pe o felie proaspătă de pâine, cu un praf de sare deasupra, într-o exprimare a punctului de vedere demnă de luat în seamă.
Era deja joi. Mă îmbrăcasem în costumul de ski pe care îl aveam de doi ani. Eram hotărâtă să fentez pericolul încalzirii globale, mizând nu atât pe efectul cromatic al beneficei combinații dintre roz și gri asupra spiritelor încinse, înfierbântate, clocotitoare, gâlgâitoare, inervate, enervate, iritate, agitate, dar pe statura impunătoare de talia unei iepe din rasa Frizon pe care o căpătasem, îmbrăcându-l. Eram toată un foșnet. Mergeam, foșneam. Scriam o chitanță, foșneam. Mă ridicam, foșneam. Mă așezam, foșneam. Puneam ștampila, foșneam. Totul în jurul meu amuțise. Se auzea doar muzica valsului de fâș. Oamenii se așezară frumos unul aproape de celălalt și se prinseră în acest dans al achitării întreținerii pe luna decembrie. Unii dintre ei, chiar și pe noiembrie, iar unul, pe tot anul.
Așa dansând, ne prinse ora închiderii, ora la care mai înainte de a-i vedea fața, i-am văzut chipul. Generalului, desigur. Cu o mină de senator american și cu talie de aristocrat rus, Generalul mă luă peste picior, în timp ce se adresa adunării și vorbind despre dreptul individului la libertatea de a se poziționa în afara legii:
-În casa mea nu intră nimeni, să vă fie clar! Sunt în topul celor mai buni platnici, cu o cotă lunară de întreținere cu mult peste medie. Verificați-i pe ceilalți!
-De acord. Știți că libertatea despre care vorbeați s-a concretizat în apartamentul locuit de familia preotului, printr-o instalație de încălzire montată în pardoseală, necontorizată și pentru care plătim noi, proștii ceilalți. Inclusiv dumneavoastră.
-OK, înțeleg, aveți dreptate, dar în casa mea aleg eu cine să intre și cine să nu intre. În casa mea puteți intra dumneavoastră, doamnă, oricând vreți, să citiți ce vreți, apometre, repartitoare și alte contoare, cărți, biblii…tot ce se poate citi.
-Așa-i că pot? Și mie mi-ar plăcea să-mi intre în casă Brad Pitt și să-mi citească apometrele și tot ce-i de citit, inclusiv povestea de noapte bună cu Ahile și Briseida, dar n-ai să vezi.
-Doamnă, fumați?
-Nu, mulțumesc, am țigările mele. Și acum mă scuzați, vă rog, am de închis o ușă. Seară bună!
Era sâmbătă. Pe foc bolborosea ciorbița de perișoare, în vreme ce eu navigam pe internet. Copiii își vedeau de ale lor, iar domnul Stoica dădea o ultimă tură prin Mega Image, în așteptarea codului roșu. Toate ca toate, dar să nu rămânem fără țigări! Câțiva vecini ieșiseră să dea zăpada. Care mai de care îi dădea directive omului de serviciu, despre locul unde și cum trebuie să acționeze cu lopata și târnăcopul, în timp ce ei se încălzeau cu o țuică fiartă. Adrian m-a văzut cum îi priveam de la balcon.
-Săru’ mâna, doamnă, l-am văzut pe soțul dvs. plecând la piață. Nu-l rugați să-mi ia și mie o pâine? Eu sunt transpirat tot. M-am certat și cu nevastă-mea...
-Sigur, cum nu!
-Niște salam nu vrea? mă întrebă în zeflemea bărbată-meu, la telefon. Doamna Moise, de la etajul al cincilea al scării 1 mă saluta plina de o voioșie al cărei ecou răsuna între blocuri…oa...mna...Stoica, toica, oica…bine, ine, ne…. M-am ascuns în casă. Am închis ușa și am coborât jaluzelele.
-Alo, ce faci sor-mea?
-Mă joc de-a Maia Morgenstern într-o noapte furtunoasa, de-a Tora Vasilescu în de-ale carnavalului și de-a Mariana Mihuț într-o scrisoare pierdută. Ce să fac?
-Sor-mea, ție îți trebuie ceva de lucru, că te-ai tâmpit de tot stând acasa.
-Așa mă gândeam și eu, sor-mea. După o jumătate de oră deschid pe furiș ușa, ies în balcon și stupoare…de jur împrejurul termosului cu țuică fiartă, se crease o coeziune între bărbații blocului, cum nu-mi mai fusese dat să văd până atunci. Ca printr-o minune dispăruseră toate luptele de clasă și toate treptele statutului social se nivelaseră în hârșâitul concertat al lopeților. Incredibil, dar adevărat!
Am crezut că am murit și am ajuns în rai, dar de fapt oamenii tocmai descoperiseră bucuria unui astfel de exercițiu fizic înainte de masa de prânz.
Se făcuse duminică. Nea Valerică suna la sonerie. Deschid:
-Bună dimineața, doamnă, gata de muncă?
-Gata, domnu’ Chivu, îi zic privindu-l cu respect. Omu’, îmbrăcat de duminică, spălat, ras, tuns și frezat, îmi întindea un pachet:
-Pentru nevastă-mea, doamnă. I-am făcut pomană de un an. V-am adus niște prăjituri și niște colivă.
-Bogdaproste, ce să zic și eu, nah.
-Să fie primit. Toată viața mea am fugit de pomană, ca dracul de tămâie. Eram învățată să dau, nu să primesc. Am pus pachetul pe chiuvetă și am plecat la “colindat”, cu inspecția la apometre și repartitoare. După două ore și jumătate coborâsem de la etajul 10, la patru. Am intrat în casă. Pauză de-o țigară. -Haideți, doamnă, ați lăsat prăjiturile afară...se topesc, e păcat.
-Vai, mă scuzați, domnu’ Valerică, le bag acum în frigider. Desfac pachetul. Prăjiturile erau zemoase și plăcute vederii. Dau să gust. De complezență, zic. Mușc dintr-o felie de chec cu cacao. Bun. Gust din fursecul cu ciocolată. Bun și ăla. Deja mi se deschisese apetitul. Am ajuns la gustul tortului de mere cu frișcă naturală, tocmai când meșterul îmi povestea despre buboiul din capul răposatei. Băi, deci…

Realitate, realitate, dar să ştim şi noi!

-Să se renunţe, dracului, la repartitoarele astea! Da’ ce, eu sunt proasta scării? Să se calculeze la pauşal! După ce că îl am pe Marian bolnav, ţin caloriferele închise că nu mă ajung cu pensia, mănânc cartofi şi beau apă de la robinet, mai şi plătesc căa ăla de la opt, care are bani! Să plătească el, că el are bani, eu n-am.
-Capra vecinului….
-Ce capra vecinului, doamna Stoica? Doamna Stoica, trebuie să se facă ceva! Doamna Stoica, faceţi ceva!
Mă uităm la gura ei şi-mi imaginăm că trebuie să fi avut şi ea odată dinţi. Că odată a fost şi ea tânăra, că odată a fost şi ea copil. Mă uităm la buzele ei cum îi intrau în gură de câte ori se răstea la mine, stâlcind cuvintele pe care mai apoi le stropea în jurul ei, aidoma unui popă care-şi înmoaie pămătuful de busuioc în căzănelul portabil cu apă sfinţită cu scopul precis de a ţi-l scutura în cap, pe geamuri, pereţi şi, dacă se poate, în suflet.
-Doamna Dinu, nu mai ţipaţi la mine, vă rog…
-Dar cine sunteţi dumneavoastră, doamnă, ca să nu mai tip la dumneavoastră?
-În mod cert nu sunt eu cauza frustrărilor dumneavoastră.
Tăcere.
Mi se întâmplase şi mie pe când mă conversam nevinovat cu un profesionist în arta comunicării. Eu îmi expuneam, argumentat, frustrările, iar el mă întreba de la cine am învăţat să construiesc silogisme. N-am ştiut ce este “silogism” şi fiindcă nu am avut aproape nici DEX-ul şi nici pe Sf. Google, m-am limitat la a sorbi delicat din ceşcuţa cu ceai verde şi mandarine. Un gust plăcut menit să îndulcească gustul amar simţit pe fondul acutizării frustrărilor mele, odată ce am fost pusă în situaţia de a mă confrunta cu propria-mi incultură. Gustul unei lacunei de vocabular.
Cu o zi înainte, doamna Dinu mă abordase discret, în casa scării, încercând să-mi paseze o reclamaţie anonimă referitoare la numărul de persoane de la apartamentul 45, număr al cărui faptic nu coincide cu scripticul, plusul, respectiv, minusul, materializandu-se în Mario, nepoţelul de nouă ani venit în vizită la bunici. Un copil care intră încălţat în scară, urcă cu liftul, produce doza lui de gunoi, absoarbe bucăţica lui de lumina şi arde bucăţica lui de gaze din cota indiviză. De ce nu plăteşte? Să plătească! Din aceleaşi motive pentru care nu plătiţi nici dumneavoastră pentru Cara, canişul care, oridecâteori întârziaţi să-l scoateţi la plimbare, se pişă în liftul cu care coboară de la etajul nouă, intră murdar pe labe, latră, produce gunoi, absoarbe ilicit lumina din cota indiviză şi arde gazul de pomană. Chiar aşa, ce-ar fi că, în loc de Asociaţia de Proprietari scara 2, să înfiinţez mai bine, Asociaţia “Salvaţi câinii de stăpânii lor”.
Doamna Dinu a rămas fără replică. Tăcerea dumneaei, însă, nu s-a făcut auzită. Tăcerea d-nei Dinu s-a făcut văzută, sub forma unor dare de rahat lăsate de degetele-i pe afişul prin care îi anunţam pe stimaţii mei vecinii, că li se pregăteşte ceva. Ceva bun, ceva nou, ceva pentru care doi-trei oameni au muncit, voluntar, cu scopul de a ne sălta cu un nivel pe scara civilizaţiei şi, de ce nu, pe cea a evoluţiei.
E clar. Am greşit. Desigur că eu fusesem cauza frustrărilor ei, câtă vreme mai aproape i-a fost câinele decât DEX-ul. De unde să ştie ea cuvântul “frustrare”?
Şi, aidoma câinelui care adulmecă necunoscutul, d-na şi-a marcat teritoriul.
Dacă nu eu, atunci cine? Am rupt afişul şi i-am dat foc. Îmi imaginam, privindu-l arzând, că trec prin botezul focului, toate frustrările din lume. Apoi am lipit unul nou, cu un conţinut numai bun pentru un loc de dat cu capul, oferind de data aceasta, posibilitatea celor fără cap, de a-şi utiliza degetele.  Un element nou pe seama căruia s-a râs, s-a glumit, care a detensionat atmosfera şi a făcut-o pe d-na Dinu să dispară din peisaj. Dar, deşi tăcerea d-nei Dinu devenise invizibilă, aceasta reuşise să se facă simţită.
Mă uităm la gura ei şi-mi imaginam că trebuie să fi avut şi ea odată măsele de minte, dinţi, dinţi de lapte. Că odată a fost şi ea tânăra, că odată a fost şi ea copil. Şi, dintr-o dată, am simţit nevoia de a o îmbrăţişa. Şi n-am îmbrăţişat-o pentru că mi-a fost teamă să nu mă respingă. Dar o priveam cu duioşie şi mă vedeam strângând-o la piept şi mângâindu-i părul alb. Şi-i zâmbeam gândind că nu ea are nevoie de ajutorul meu, ci eu de al ei.

joi, 2 februarie 2012

Alchimie

Mirosul patrunzator al bicarbonatului de amoniu ii facu narile sa se revolte. Sari in picioare pregatit sa-i aplice invadatorului lovitura finala, inarmandu-se in acest scop, cu telul achizitionat de la IKEA. Nu-si putea aminti cand l-a cumparat, nu-si amintea sa-l fi mai folosit pana atunci, nu-si amintea decat formula chimica a bicarbonatului de sodiu: NaHCO3.
Amintirea acesteia il bantuia inca de cand deschise prima oara ochii, imediat dupa Cadere. Il bantuia si-l chinuia, fiindca desi intuia ca ii va fi candva de ajutor, nu stia anume unde, cand si pentru ce.
-De cate ori sa-ti spun ca la negresa nu se pune amoniu!? Ala se pune la prajitura foi cu crema de lamaie! La negresa se foloseste sodiu. Bicarbonat de sodiu! Sarea aia usor acida care, venita in contact cu zeama de lamaie, intra intr-un conflict de interese din a carui efervescenta, in castig iese doar negresa, intru pufosenia ei.
Ah, diabolic aluat! Albul asta al fainii de grau, avid dupa albul laptelui de vaca, dupa spuma albusului si albul untului President, usor pusa in culoare cu ajutorul galnenusului de ou proaspat. Si, de parca toate astea nu erau de ajuns, mai vine si cristalul de zahar la scara de 1 la 0,01 cu cel de sare aflat la paritate cu doza de vanilie si se sparg in molecule si atomi de dulceata si parfum, risipindu-se in desertul nostru, de parca ar fi la ele acasa…In zadar ar contrasta albul acesta cu negrul tavii de copt, fiindca albul efemer al prajiturii nu poate tine piept perenitatii metalului. De aceea, pentru ultima oara iti spun, solutia de mijloc a fost, este si va fi in paradoxul prafului de cacao. Pudra lui este cea care face sa se inchege totul: gustul, aroma, consistenta si savoarea unei renasteri.
Din cacao te-ai murit, din cacao te-ai renascut. Pleata a murit, traiasca Parul!
Freeeeeeez…..