miercuri, 28 noiembrie 2012

Medellin

În fine, scrisul e mișto. Adică e mișto să scrii. Dar scrisul nu a fost, nu este și nu va fi niciodată altceva decât un supliment alimentar care, indiferent de valoarea și/sau bogăția sa nutritivă, nu poate înlocui o masa copioasa, un mușchi de vită în sânge, o plăcintă cu carne, o ciulama de ciuperci, o salată de fructe exotice...șamd :)






marți, 27 noiembrie 2012

Blank

Nu-mi pot imagina viitorul. Nu mi-l mai pot imagina. Nu mai pot visa si nici gandi acest viitor. Nu mi-l mai pot proiecta in nici un chip. Iar prezentul...prezentul este cum sa spun ? Intotdeauna m-am gandit ca tot ce ti se poate intampla mai rau este sa supravietuiesti unei apocalipse.





M-am invins :)

marți, 20 noiembrie 2012

Campus



Citisem prima oara despre asta intr-un blog de pe weblog.ro, platforma unde am avut eu primul meu blog. “Tocmai ceea ce stii te impiedica sa stii”. Nu-mi amintesc cine a scris-o, dar mesajul mi-a ramas inscris in memorie. Am asociat randul acesta scris de un necunoscut cand am vazut “Avatar”, cu scena unde Neytiri il invata pe Jack despre faptul ca “nu poti umple un pahar deja plin” si ca inainte de a invata lumea ei, e nevoie sa se goleasca de lumea lui.
Ultima oara cand facut o conexiune cu ideea, a fost cand am vizionat “2012”, scena de aproape de final, unde batranul calugar tibetan ii arata mai tanarului sau discipol, pilda unei lumi de preaplin, o lume ce da pe dinafara de plina ce ee a insasi.

Am o amintire vie de cand eram in clasa a treia sau a patra, de la ora de “Stiintele Naturii”. Doamna invatatoare ne vorbea despre resursele naturale. Cred. Parca. Nu stiu, pentru ca, din banca mea din mijlocul randului din mijloc, nu priveam la tabla, nici nu cascam gura la doamna invatatoare si nici nu luam notite, ci priveam pe geam la coroanele copacilor si ma imaginam alergand pe dealuri si pe campii, prin vai si prin munti. Imi placea sa ma vad pe dealul desenat in “Abecedar” la litera t,T, de la tractor.

Mai am o amintire vie de cand calca mama rufe, in “anticamera” din casa noastra de tip vagon. Eram in clasa intai, la adunare. Intelesesem ca trebuie sa inteleg ca 3+4=7, dar nu pricepeam neam de ce trebuie sa pricep ca si 4+3= tot 7. Nu intelegeam si gata. Adica as fi putut-o memora si pe asta ca pe o poezie, dar cica nu era suficient. Si fiindca mama nu a stiut cum sa-mi explice ceea ce nu intelesesem de la d-na invatatoare, mi-a tras o mama de bataie, cantandu-mi pe ritm de toba acelasi refren: “4+3=7, 3+4=7,  4+3=7, 3+4=7”…aceeasi marie, cu alta palarie. 
“That's A Little Bit More Information Than I Needed“, cum i-ar fi spus Uma Thurman in “Pulp Fiction”, lui John Travolta care o anunta ca-si va continua placuta seara petrecuta in doi, ducandu-se sa se pise.
Am iertat-o, pentru ca am inteles ca isi dorea pentru fetele ei o viata mai buna decat a avut ea. Ceea ce ea nu a inteles nici pana acum, este ca daca reteta ei de fericire a dat chix sau ea a dat chix cautand reteta de fericire, nu avea nici un drept sa ne predea si sa ne oblige sa ingurgitam aceleasi ingrediente, in aceleasi proportii si mod de preparare. Ori asta este valabil si pentru invatatoarea mea si pentru mama mea.

Asta am facut eu toata copilaria mea. Am inghitit cu forta un rahat pe care mai apoi l-am scuipat cu ocazia testelor, lucrarilor de control, extemporalelor, oralului, tezelor, examenelor. Dupa ce ma goleam de ele, redeveneam eu, cea naturala. Virgina. Am fost printre primii in clasa. Dar numai pana la liceu, unde deja rahatul ingurgitat cu forta, in ciuda faptului ca era scuipat ca si pana atunci, incepuse sa lase urme asupra virginitatii mele. Urme de indoiala nascute din gandul ca am gresit si ca, iata, am ajuns la majorat, la examenul de maturitate si ca, avandu-i ca exemplu pe colegii mei de clasa si de generatie, ori eram oaia neagra, ori eram proasta proastelor, ori eram varza la capitolul cultura generala.
Si asta pentru ca nimeni, niciunul, niciodata nu a dorit sa stie, sa vada, sa asculte, sa guste din necunoasterea si nestiinta mea.

Pentru ca stiau ei. Pentru ca ei stiu. Pentru ca stiu ei mai bine.


marți, 13 noiembrie 2012

Madrid



Ma plictiseam. Ma plictisisem de scris, ma plictisisem de citit, de muzica si film, de praful unei plimbari, de mersul in gol. Ma plictisisem de zgomot, ma plictisisem de moarte. Ma plictisisem de somn si ma plictisisem de veghe. Mancam. Cand dulce, cand sarat, cand acrisor, cand cald, cand rece. Ma plictisisem de mancat. Exact cand totul parea a fi pierdut in detrimental nimicului, mi-am amintit ca am ceva de lucru. Tot amanasem lucrarea aceea. Nu o consideram o prioritate fiindca nu-mi aducea nici o recompensa.
Am lucrat toata ziua mea libera. Am lucrat cu spor si cu chef pana mi-am zis, gata, mai e si maine o zi.
Si daca va fi ca maine sa nu fie, cel putin mi-am incheiat seara avand satisfactia lucrului gratuit, dar bine facut. Si, desigur, cu o portie de tiramisu home made si un pahar cu Armagnac.
A la votre :)

 

Cracovia



S-a intamplat ca aveam o disputa amicala cu un amic, cu cine altcineva? Se intampla adesea atunci cand nu pictez, cant la pian sau scriu poezii patriotice. Era cu privire la adventistii de ziua a saptea si sanctuarele de la Sarmisegetuza. Nu ne intelegeam asupra placutelor. Atunci a venit dinozaurul si ne-a papat. Am avut amandoi acelasi gust.
In vreme ce ne dizolvam in suscul gastric, schimbam impresii despre scena din finalul lui "2012", aceea in care la ARCA erau transportate doar ierbivorele. Am inceput sa radem. Vegetarieni? Neah! Eram amandoi niste porci, cata vreme carnea de porc este alimentul nostru de baza. Ceea ce a determinat aparatul digestiv al dinozaurului sa ne conduca spre ficat. Dinspre inima acestuia se auzea ecoul “mai bine mort, decat comunist”, Vocea Naivitatii de pe vremea cand Piata Universitatii era insasi imaginea Inocentei. Impulsul ecoului asupra muschiului cardiac, combinat cu gadilicii nostri dinspre vezica biliara, a avut asupra dinozaurului un efect involutiv, pana la stadiul de mistret. Un colt eu, un colt tu.
Recunoaste.

Beijing

M-am sculat cu melodia asta in cap. M-am mintit spunandu-mi ca o pot fenta ca si pana acum, fiindca nu este prima dimineata cand ma scol pe muzica ei. OK, zic, deci insisti. E clar ca tinta ei este o noua revelatie. Am inceput deslusirea
incalcitelor cai ale mintii mele, cu ceea ce stiam si trebuie sa recunosc ca a fost o vreme cand am cochetat cu ideea ca in viata viitoare vreau sa fiu barbat, gandindu-ma ca astfel voi avea ce sani vreau eu. Dar am abandonat-o, din respect pentru sanii mei de acum, care si-au dovedit fidelitatea fata de scopul lor generic, genetic, al genezei si, fara falsa modestie, al genialitatii lor creatoare.
Anyway, revelatia acestei dimineti a fost aceea ca, atata timp cat nu se tine cont de dorintele, visele, nazuintele, rugamintile si rugaciunile noastre, de dorinta aceea intrinseca, bine ascunsa in nucleul celulei de baza a inconstientului nostru, nu existam.
In fine, nu stiu daca voi existati sau nu, dar eu, una, cu certitudine nu exist.
 
 

Vatican

M-am intrebat in cateva randuri cine sunt cei ce ii jurizeaza pe jurati? Cine sunt examinatorii examinatorilor? Si pe acestia cine si cum i-a examinat si in baza caror criterii i-au numit intr-un fel sau altul. In general “specialisti”.
Nu a fost genul de intrebare care sa ma indrume sa caut raspunsul in conventii si tratate sau in cine stie ce retetare ori in manuale, pe net sau pe rafturile un
ei biblioteti. Era soiul acela de intrebare pe care ti-o pui abia dupa ce deja stii raspunsul. Il stii in sensul ca instinctiv sau intuitiv respingi toate informatiile puse pe tava de catre tot felul de expertizati, ca fiind neconvingatoare. Fiindca totul se rezuma in societate, la a fi sau a nu fi convingator.
De exemplu, pe mine nu m-a convins definitia intelectualului intalnita in DEX. Cea data intelectului, da. Insa nu recunosc dreptul nici unui specialist de a scinda omenescul in paturi sociale, considerand “Capacitatea de a gândi, de a cunoaște, de a avea o activitate rațională, de a opera cu noțiuni; minte, gândire, rațiune” si “Facultate a omului de a gândi și de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; judecată; rațiune; cuget; minte.” ca fiind atributul “Persoanei care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, tehnicii etc.; persoană care aparține intelectualității”.
Adica, fuck off, inchipuitilor, pot gandi, cunoaste si activa rational in viata, in lume si in societate, pot intelege sensul si legatura fenomenelor, fara mijlocirea voastra.

Acapulco

Meganul meu isi vede e treaba lui. Sta cuminte la locul lui de parcare. Atunci cand nu se inscrie in trafic si ruleaza pe banda bunului simt.
Meganul meu se roaga si in culcare si in sculare la dumnezeul Meganilor, sa se intample minunea cand Orasul va fi el cel ce-si alege, nu edilii, dar pe cei ce-l calca zilnic in picioare, cu roata de la masina sau roata de la bicicleta.

Sydney

Blocul de vis-a-vis a fost învelit în ceață. Și cel de lângă el și cel de lângă el. În afară de blocul de vis-à-vis, de cel de lângă el și de cel de lângă el, doar blocul meu mai e. Despre rest îmi pot imagina orice. Parcă trăiesc aievea visul de acum câțiva ani unde visam că mă cobor într-un abis foarte asemănător acestei dimineți. Doar că în visul acela mă luptam cu îndârjire să-i schimb acestuia semnificația, fiindcă oricaât de jos m-aș fi coborât, parcă nu mi-ar fi plăcut să mă scufund totuși într-o uriașă prăpastie din vată de zahăr roz.
Și cu cât visam c-o înnegresc, cu atât se făcea mai frez. Până când a venit rămășița a ceea ce fusese cândva un cașalot albastru granit și m-a ridicat până la suprafață. Unde era o pajiste verde. Dar nu înainte de a mă fi certat pentru că nu știu să fac altceva, decât să-mi cioplesc vise pe chip. A venit ceața și le-a luat. Acum a rămas blocul meu și cel de vis-a vis și, între noi, sticla ferestrei și câteva crengi.

Berna

Aseară număram bani. Nişte bani. Îi număram şi nu mă mai gândeam la ceea ce am spus mai demult despre faptul că :
"Iată, mi-au trebuit 47 de ani să pricep că idealurile mele au fost nepreţuite, câtă vreme nu s-au materializat. Adică nu pot fi convertite într-o moneda anume, fie ea şi talantul din poveste. Odată cu revelaţia asta, cascade de revelaţii mi-au luat cu asalt mintea. Că la jackpot: bar, bar, bar, lămâie, lămâie, lămâie, 7, 7, 7.
Cea mai valoroasă dintre ele este aceea că banii nu m-au trădat niciodată. Banii mi-au luat întotdeauna chipul şi asemănarea unui gând. Nu zic nevoie, nu zic dorinţa, nu zic moft. Gând. Gândul că banii nu m-au trădat niciodată este un gând de milioane.”
Aseară număram bani şi nu mă gândeam nici la ceea ce am spus odată despre faptul că nu m-am crezut capabilă să chivernisesc cu atâta responsabilitatea banii altora, ştiindu-mă atât de risipitoare pe banii mei şi că nu m-am văzut niciodată în postura de ministru de finanate sau trezorier, fiindcă mă temeam că-i scap printre degete şi când mă va întreba lumea ce am făcut cu ei, n-am să ştiu să-i mint astfel încât să mă şi creadă.
Aseară numărăm bani şi urmăream un documentar difuzat de Naţional Geographic despre Pământul văzut din spaţiu. Scriam monetarul în timp ce povestitorul citea nişte texte scrise de către oamenii de ştiinţă care, convinşi fiind că extremele de climă şi relief sunt cele ce întreţin echilibrul planetei noastre, încercau să-i convingă şi pe cei ce recepţionau mai mult sau mai puţin întâmplător, ceea ce ei aveau de comunicat.
La naiba! Spusesem cândva despre mine că echilibrul meu este media aritmetică a extremelor tuturor stărilor sufleteşti şi/ori emoţionale. Ei, drăcia dracului, dar nu despre mine se vorbea la televizor, ci despre Planeta Pământ.
Am început să-i cert pe oamenii de ştiinţă. Sunteţi nişte naivi, le-am spus. Va lăsaţi manipulaţi de către sponsorii voştri care nu cată decât profitul. De fapt, nu mai sunteţi naivi, sunteţi deja proşti, pentru că nu aţi învăţat nimic nici din greşelile voastre şi nici din cele comise de predecesorii voştri.
Ei îşi vedeau în continuare de ale lor. Vorbeau despre nişte constatări şi prezentau efectele, ignorând cauza, că fiind cele fără de care Planeta Pământ se va destrăma. Spuneau că de frigul, de vântul şi de furtunile Antarcticii depinde viaţa în pădurea amazoniană şi că năpraznica Sahara, cândva un sol fertil plin de verdeaţă, joacă aşa cum este acum, un rol esenţial în echilibrul planetar.
Buuuulshiiiiit, am strigat numărând banii care deşi erau pe mâna mea, nu erau ai mei. Cretinilor, tăceţi dracului şi ascultaţi ce vă spune Viaţa. A răguşit, biata de ea, de când va tot vorbeşte, dar voi continuaţi să fiţi pe cât de surzi şi de orbi, pe atât de gălăgioşi. Echilibrul pe care îl prezentaţi pe post de adevăr este, de fapt, dezechilibrul. Totul a început cu marea schismă, când Pământul a divorţat de Terra şi au supus partajului ceea ce nu era al lor: ia tu recele, iau eu caldul, tu iei apă, eu uscatul, ia tu vântul că iau eu ploaia…
Şi fiindcă n-au putut să-şi împartă norii, i-au declarat Suverani.

Voyage

Într-o zi o să intru în magazinul unde se vând cărți. O să mă duc fix la raftul unde mă așteaptă și, înainte de a o lăsa să mă vadă, o să-mi dau jos fața și o să-mi pun masca de înțeles. Abia apoi o voi lua în brațe și o voi răsfoi ritualic până în locul special amenajat unde voi plăti prețul libertății de a ieși cu ea din magazin.
Acasă o voi așeza la locul ei. Unde voi îndeplini ritualul de sex neprotejat. Nu înainte de a mă dezbrăca de coperta în care am fost blestemată să mă vântur prin lume.

Amsterdam

Imi plac zorii de zi. Forfota aceea de dinaintea furtunii, cand oamenii simpli se pregatesc sa plece la munca, la treaba, la servici, la slujba, la job, la lupta. Iubesc oamenii simpli, oamenii obisnuiti, oamenii de mijloc, centrul de greutate al societatii. Oamenii intregi si integri, cei ce-si muncesc ziua pentru ei si pentru ceilalti. Cei ce nu cer dar continua sa dea. Atlasii contemporaneitatii mele. Cei ce tin in spate bolta cereasca, “bula de cersetorie”, bugetul de stat. Mai nou, si pe cel unional.

Eroii zilelor noastre. Principalii vinovati pentru dezechilibrul  dintre vorba si fapta. Pentru ca ei sunt cei ce tac si fac. Ei sunt “ceidesprecarenusevorbeste”. Pentru ca ei sunt bau-baul celor intretinuti, dezvoltatorii fortei centripete. Cei ce pun presiune pe centru, neglijand adevarul fundamental al fizicii sociale. Acela in baza caruia, odata ajunsi in centrul pamantului, unica scapare este sa intorci indoit, intreit, inzecit forta apasarii, devenita deja centrifuga.

Daca as fi jurnalist, as scrie zilnic povestea unui astfel de erou. Dar nu sunt.

Agentia de voiaj


Am copilarit in zona aceea. Pentru mine, Piata Matache sunt cele 50 de g de cafea proaspat macinata cumparata de la armean, nu mai mult ca nu cumva sa se trezeasca. Ma trimitea mama aproape zilnic dupa cafea, pentru ca din cele trei fete ale ei, eu dovedeam calitati de negustor. Nu ca as fi avut cine stie ce talent, dar fiindca imi dezvoltasem anume abilitati de a ma eschiva de la activitati care nu-mi placeau neam. Fugeam ca dracul de tamaie de aspirator si/sau de bucatarie.
Piata Matache mai are si gust de piersici de Medgidia, pe care tata le aducea vara, in rarele lui zile libere, pe care si pe petrecea bucatarind.
 Dupa 37 de ani am avut o perioada in care ma intorceam obsesiv in zona copilariei mele, pe care o cautam, o rascoleam, o vanam, o cerseam inapoi, dar pe care nu am mai intalnit-o niciodata.
 Abia atunci cand, venind dinspre Constanta am oprit la Medgidia de unde am cumparat piersici de import, vandute in poarta livezii, am inteles ca Piata Matache si str. Grivitei si Magazinul Sora si Magazinul Cerbul si str. Garii de Nord si str. Atelierului sunt eu...

Cand aveam varsta la care am inceput sa fac lungi plimbari cu mine insami, sa fi avut 12-13 ani, imi fixasem mental ca bariera, ca limita a realitati mele, Strada Buzesti. Venind dinspre Gara de Nord si mergand spre Calea Victoriei, odata ce traversam intersectia dintre Calea Grivitei si Strada Buzesti, intram in trecut. Niciodata nu mi-am putut imagina viitorul in bucla aceea spatio-temporala. Nici nu cred ca am incercat macar. Se intampla ceva firesc, neplanificat, negandit. Trecutul venea, ma patrundea si isi cerea dreptul lui la amintire. Asa m-am plimbat ani de zile prin trecutul celorlalti, pana am ajuns sa ma plimb prin propriul meu trecut. M-am oprit in intersectie. Trebuia sa ma opresc! Ma caut cu privirea mai intai in dreapta diagonalei ce ma avea ca centru. Salam de vara, parizer, bomboane de menta, sapun de rufe, eugenia, directia de taxe si imopzite locale. Nimic care sa-si castige dreptul la amintire. Poate doar constructia, dar asta depinde numai de ea, daca va reusi sa-si aleaga si impuna propria-i metamorfoza. In definitiv, materialele din care este cladita sunt rupte din viata. Constructia aceea a fost candva un munte. Tot ce-i trebuie este ca particulele din pamant ce o alcatuiesc, sa-si destepte memoria.
In stanga diagonalei, un loc gol. Goliciunea aceea a fost cea ce a declansat mecanismul aducerii aminte: la etaj, viata de om; la parter, povesti ale oamenilor; la etaj, coloane si ornamente placute privirii; la parter, mirosul de hartie si cerneala de tipar.
Ceva mai jos, “Lantul amintirilor” izvorate din cinematograful “Feroviar”. Ceva mai nou, “Inainte si inapoi”, by Bilbo Baggins.
Si, la baza tuturor acestora, neuronul meu obosit, trist si parasit de un Sam pe care, oricat de tare mi l-am imaginat, nu l-am putut materializa. Semn ca puterea gandului nu este suficienta sa obtii de la viata ceea ce-ti doresti si ca in viata faci mai degraba ceea ce trebuie :) .

Everest


Vântul avea un aer al dimineții ce-mi amintea de spuma laptelui. Se ascunsese pe după blocul cenusiu, fix în vârful celui mai scund dintre cei trei plopi aliniati în scara măgarului. Nu prea i-a convenit că l-am văzut și a dat să se amestece iar cu întunericul, însă l-a trădat propria-i luminozitate. Îl aveam la mână. I-aș fi putut specula în fel și chip slăbiciunea. Întunericul m-a privit în ochi până am  înțeles că Irisul al meu e și că, tot ce-i mai rămâne lui de făcut e să se deghizeze în sprânceană, până când mă voi hotărî a cui undă îmi este mai aproape: a Astrului Alb sau a Ledului Albastru.
De aici s-a iscat o gâlceavă fără precedent între artă, religie și istorie. Steaua Stelelor a mârâit în somn, răstindu-se la ursitoare și imputându-le ambiguitatea de care au dat dovada atunci cand au fost rugate să contribuie la rețeta din care am fost plămădită. Ursa Mare și-a asumat întreaga responsabilitate, lăudându-se totuși cu reușita de a-mi fi insuflat un aer de popularitate. Ursa mică se băgă și ea în seamă, amintindu-le suratelor ei faptul că nici abilitățile de navigator pe care mi le-a dăruit nu sunt tocmai la-ndemâna oricui. Atunci Luna, specializată în iluminarea Nopții, își spălă Mâinile Cerești și, înainte de a stinge lumina, zise:
-Nu uitați faptul că ingredientul principal este Sângele. Dacă veți tăcea o clipă, îi veți auzi Glasul.
Primele s-au facut auzite Șoaptele Asiei, care au decis că sunt Șerpoaică, zodie de Teracotă. Imediat după s-au auzit vocile Nord Americanilor Cherokee, care m-au revendicat ca fiind Geamăna lor Apașă.
Sud Americanii au tras imediat semnalul de alarmă, avertizându-i pe toți că nu trebuie subestimată o Pasăre de Pradă și m-au numit, cu respectul cuvenit, Cozcaquauhtli. Fiindcă numai ei au văzut scrisul de pe bustul maioului meu orange. Părul meu negru, la pachet cu Capul Bunei Speranțe, mi-au fost dăruite de Africa.
Când toate acestea au fost numite, Australul a cerut permisiunea Noii Zeelande și m-a invitat la Dans :)

Luxemburg

Vine o vreme cand iubirea ta de copil pentru parintii tai devine o povara. Atunci e bine sa te lepezi de ea. De fapt, nu te lepezi, ci o asezi intr-un sertar si o lasi in stand by.

Vine apoi o vreme cand iubirea ta de parinte pentru copilul tau devine o povara. Atunci o asezi si pe aceasta in sertarul ei fiindca stii ca niciodata nu vei uita unde o gasesti.
Iubirea pentru barbat, eheeei, e cea mai povara dintre poveri. Daca reusesti vreodata sa te lepezi de ea, atunci a sosit timpul sa te iubesti pe tine insati.

Tu de ce crezi ca Dumnezeu l-a izgonit pe Adam din Rai? Pai pentru ca a vrut sa-si vada si El de viata Lui :)

Oslo

Prima seara a noului anului am petrecut-o in compania selecta a unor lautari. Erau lautari autentici, de la mama lor si nu ma refer la faptul ca erau din Oltenita, ci ca erau niste bravi reprezentanti ai etniei lor. Ma facsinau cu prezenta lor, cu infatisarea lor, cu tinuta lor impecabila si total lipsita de aroganta si bijuteriile pe care le afiseaza manelistii, acest rezultat al eforturilor de integrare in societate a acestei categorii de persoane.
Dintre cei cinci, cei mai “spectaculosi” au fost doi: chitaristul, care era frumos al dracului si avea niste dinti sclipitori de albi si perfecti si canta de-mi venea sa ma urc pe masa si sa dansez desculta si tambalagiul.
Eh, tambalagiului aceluia i-as fi dat eu premiul zece pentru rromanica. Era, bietul de el, cocosat de la spondilita sau ce boala o fi fost aia, dar avea niste degete fine si lungi ca de pianist, o camasa alba impecabil calcata, cravata si ac de cravata, pantalonii calcati la dunga si pantofii lustruiti de-ti faceai mustata-n ei.
Sa-l fi vazut cu cat de multa sfintenie se apleca asupra tambalului si-l acorda. Era o imagine de tablou.
A doua zi au venit la micul dejun (bufet suedez), imbracati casual dar cu tot atat de mult bun gust, si cu o atitudine si comportament de la care majoritatea romanilor aflati atunci, acolo, ar fi avut multe de invatat. Bineinteles ca nu m-am dat in laturi si am intrat in vorba cu ei. Domnule, jos palaria!
Au cantat oamenii aceia dumnezeieste, de la Boleroul lui Ravel, la Oci Ciornie la Kalinca pana la auuuu, irima me. In tot timpul acesta eu am dansat ca o nebuna pe mese, stand totusi pe scaun.
Daca in mintea si in imaginatia mea si-n sufletul meu am facut asta, inseamna ca asta am facut.

San Salvador

O mare de informatii care-si digera esenta in linistea abisala si isi regurgiteaza surplusul de oase, aidoma crabilor cu josul in sus, asupra unei plaje de receptori ce le primesc si le intorc pe toate partile, devenind astfel, la randul lor, emitatori in intreg acest razboi informational si/sau informatic, a carei miza este nu atat sa demonstreze faptul ca informatia inseamna putere, ci puterea informatiei de a schimba traiectoriile unor vectori. Unii mai metaforici ca altii, dar fara exceptie, emotionali.
In tot acest timp si spatiu, viata isi vede de viata ei: vacile cu viteii, iepele cu manjii, berzele cu puii lor si crengile cu mugurii, deveniti deja fruct :)
 
"A noastra" devine abia dupa ce alegi sa te amesteci in povestea celuilalt. Depine de ce poveste, de a cui poveste si de cat de mult vrei sau alegi sa te implici. 
Acuma Tu sa ma ierti ca am calcat pe crabul pe care tocmai te pregateai sa-l salvezi :)

Atena

Asta primavara, undeva pe la miezul zilei, eram in autobuzul 168. Ma pregateam sa cobor la Galeriile Orizont. In aceeasi masina, sezand unul langa celalalt, doi frati, un baiat si o fata. Baiatul era mai mare, sa fi avut 10-12 ani. Sora lui citea silabisind inscriptia de pe soclul statuii ecvestre din dreptul BCU: "Ca-ro-li".

-Carol I, proasto! o corecta fratele mai mare si mai citit :)

Aseara, in troleul 69, in dreptul Palatului Cotroceni, pe cand eram blocati in trafic, un barbat la vreo 40 de ani, ametit de bautura, motaia si bombanea pe toata lumea din jurul lui:
-Scrie tu istoria, mai degraba decat sa cari cartile astea in brate! ii spuse unei tinere studente.
-Mamaie, ai fost o comunista! ii spuse unei batrane cochete.
-Ce razi, cucoana? imi zise si mie. Se vede ca ti-au placut ofiterasii!
-Oh, desigur! L-am iubit la nebunie de Amiralul Kolchak. De fapt pe actor:)
 
Azi, in parcul de la Bucur Obor, la targul de manuale scolare:
-Nu mai avem istorie, istoria s-a terminat.
-Deci istoria kaput, huh? Fain, faceti voi istoria, copii :)

Ierusalim

Ploua, iar ploaia se deshide la fereastra de la etajul de unde vad eu realitatea, ca un tablou in care Creatorul si-a schitat autoportretul diminetii de azi ca fiind al unei coroane devenita creanga, devenita ram, devenita mugur. Samanta.
Suicidul Creatorului a inceput cu pasul pe care acesta l-a pasit, trecand prin fereastra de el deschisa, fix in gura consumatorului de creatie, manat de chiar Ispita de a-i cunoaste acestuia impresia.
Oh, dar Domnilor si Doamnelor, nu Degustatorul de Creatie, cel pentru care, de fapt Creatorul si-a creat creatia a fost cel ce l-a pierdut, atunci cand acesta a scuipat molozul venit in incompatibilitate organoleptica cu papilele lui gustative, ci faptul ca insusi Creatorul s-a uitat...

București

Contrar tuturor uzantelor, azi am ocupat unul dintre locurile rezervate unor categorii prestabilite de persoane. Afisasem un aer de jemanfisism, desi in interiorul meu se petreceau apocalipse. Se ardeau poduri, se rasturnau constructii, se duceau razboaie, revolte si rascoale. Priveam impasibila prin golul ferestrei desi istorii si religii se prabuseau in mine. Probabil ca urma sa ma asez deasupra tuturor aidoma bomboanei de pe coliva, atunci cand am simtit privirea batranului care m-a facut sa-mi inalt privirea spre el.
-Luati loc aici, va rog, ii zic si dau sa ma ridic.
Mana doamnei ce ocupase scaunul din stanga mea, insa, m-a impiedicat sa cedez locul.
-Stati, doamna, aici. El este barbat, poate sa stea in picioare. Este barbat, va spun, pentru ca stiu, ca este al meu. Dumneavoastrea aveti nevoie de odihna! Acum nu faceti altceva decat sa acumulati energie, pe care s-o risipiti mai tarziu cu activitatile zilnice. Sunt femeie, stiu despre ce vorbesc! Si va vorbesc tocmai pentru ca v-am vazut. Emanati calm si daruire, altfel nu as fi intervenit.
"Dumnezeule", mi-am zis, in mine sunt apocalipse si totusi eman calm si daruire. Hotarat lucru, sunt inumana!"
Si odata cu revelatia asta am inceput sa rad.
-Asa, doamna, radeti, rasul este sanatate pura. Capul sus si nu uitati cine sunteti!

Am vrut atunci sa-i spun ca rasul este sanatate pura atunci cand razi cu sufletul si ca in viata mai este si timp de plans si ca, decat sa rad din gura, mai bine plang cu sufletul. Dar nu i-am zis. Si oricum, radeam sincer.
-Si stiti de ce se intampla asta? continua ea. Pentru ca oamenii si-au pierdut, firimitura, cu firimitura, sufletele si in  loc sa si le adune de pe unde le-au imprastiat, incearca sa fure ce apuca de pe la aproapele lor.

La cateva statii dupa ea am coborat si eu. A urmat apoi o insiruire de pasi, opriri, gesturi, priviri, respirari si atingeri care, adunate la un loc in minea mea, m-au ajutat, dupa atat de mult timp, sa ma simt din nou acasa in orasul unde m-am nascut, am crescut, am iubit, am urat, am trait.

Rio

Piept de pasare la gratar cu piure de cartofi si cafea la halba.
Si un zambet pana la urechi :)

Roma

"Dupa noi, potopul."

Washington

Poate ca tocmai fenomenul "apa trece, pietrele raman" a stat la baza formarii Marelui Canion. Tot ceea ce sper este ca apa sa nu fi pornit in cucerirea Everestului. Sa se joace cineva cu apa, ca sa nu se mai plictiseasca, ca cine stie ce idei ii mai vin !

Kiev

Azi, mergand pe Calea Victoriei si indreptandu-ma spre Cismigiu, la intersectia cu Strada Doamnei, in spatiul unde pana acum ceva vreme era un magazin de imbracaminte, ascunsa privirii trecatorilor in spatele unor perdele pline, ondulate si aurite, insasi arhiepiscopia Bucurestiului cu firma "Cuvantul vietii". ...pizda a fost primul cuvant ce mi-a venit in minte. Instantaneu. Daca as fi avut la mine o unealta de scris, l-as fi scris pe vitrinele lor.
Dar aveam numai stiloul meu "Acvila" cu rezerva plina de bun simt, fir-ar el al dracului de bun simt :)

Ankara

Dis de azi dimineata, norii indigo n-au mai avut nici gust de cuisor si bergamota si nici textura de casmir, ci mirosul cearceafurilor spalate si intinse pe franghie, la aer.

Londra

In dimineata asta, dupa un lung sir de dimineti tacute, la ora 5:50 a sunat ceasul. Alex ma rugase s-o scol, fiindca incepand de acum intra la scoala la 7:30. In dimineata asta, dupa un lung sir de dimineti libere, independente, mi-am facut de lucru cu mici indeletniciri casnice. Este incredibil cum mi-am redescoperit in asta, bucuria de a fi vie sau, asa cum i se mai spune, "pofta de viata".
M-am sculat cu melodia lui Slade in cap, "My friend Stan" si-mi venea sa dansez privind la cerul acoperit de nori, din umbra carora, Soarele isi regasise la randul lui, pacea unei dimineti racoroase.



Paris

Este inexplicabil cum un scriitor pentru care nu exist, scrie o carte despre visele mele. Vise despre care imi imaginez ca sunt amintiri.
"Strania calatorie a domnului Daldry", Marc Levy.