duminică, 30 decembrie 2012

7:52


Imediat dupa ce ne-am casatorit, ne-am mutat la casa noastra. Casa noastra era pe atunci un apartament de doua camere, din care noi am inchiriat una, la pachet cu baia si bucataria. Proprietara apartamentului era o profesoara care traia ca sotie a unui sot, proprietar la randul sau, a unei case. Legea de atunci nu permitea unei familii sa detina mai multe proprietati si-ti dadea termen un an ca sa instrainezi una din ele. Si cum orice lege data de cei putini pentru cei multi, e facuta pentru a fi ocolita de acestia din urma, cei doi nu-si oficializasera relatia. Tipa incasa pe vremea aceea 1000 lei chiria pe luna de la noi, pentru care nu s-a semnat nici un fel de contract si, in ciuda faptului ca toti vecinii stiau asta si a legendelor care circulau pe seama delatiunii si a filozofiei de viata de tip capra vecinului, nimeni nu ne-a intrebat de sanatate.
Dupa un an ne-am mutat la casa noastra, primita cu chirie de la stat, prin intermediul sindicatului din fabrica unde lucram amandoi. As minti daca as spune despre prima casa ca a fost cea la care am visat dar pe atunci nu stiam ca cel mai intelept lucru pe care il ai de facut in astfel de situatii, este sa cauti la dinti calul de capatat.
In fine, casa a fost cum a fost, insa cartierul in care mi-am instalat tabara, a fost unul pe care l-am iubit inca de la prima vedere. Iar asta s-a intamplat abia dupa aproape sapte ani, pe cand imi incepusem plimbarile inscrise in fisa de post in care ma angajasem, ca mami.
As zice ca fiul meu a fost cel ce m-a calauzit, fiindca fie iarna, fie primavara, fie vara, fie toamna, eu si el faceam zilnic lungi plimbari si descopeream, fiecare de la nivelul ochilor lui, lumea in care traim. Asta s-a intamplat timp de patru ani si, exact atunci cand deja ma plictisisem si imi doream o evadare din raiul nostru, a venit pe lume fiica mea, pentru a ma ajuta sa regasesc paradisul pierdut, dar de data aceasta prin ochii ei.
Asa am retrait an de an ciclul vietii, respirand acelasi aer si mergand in acelasi pas cu planeta, si astfel am redescoperit feminitatea.
Chiar daca omuletii mei s-au dat jos din carucior si au invatat sa mearga pe picioarele lor, apoi au invatat sa mearga cu tricicleta, cu trotineta, cu bicicleta, cu rolele si iar pe picioarele lor, iar eu nu-mi permiteam luxul de a-i scapa din priviri si-i tineam de mana sau ii luam in brate sau le caram eu jucariile cu roti, asta nu m-a impiedica sa-mi iau toamna ramas bun de la frunze, sa cumpar iarna sanie, sa salut primavara verdele crud ce renastea din maronul uscat al crengilor si sa caut vara, binecuvantata umbra a copacilor.
La parterul blocului unde e casa mea de acum, pe atunci era un magazin de mobila. Nu era cine stie ce mobila, fiindca era doar un magazin de cartier, cea selecta fiind destinata exportului, dar erau niste obiecte functionale care miroseau a lemn. Acum, magazinul de mobila s-a risipit in mega image, banca transilvania, farmacia belladonna, orice produs 13 lei, amanet, imobiliara si un mic butic cu accesorii de dama. In toate aceste marketuri cei ce lucreaza si isi desavarsesc cariera, sunt majoritatea femei.
La cativa pasi de casa mea, la partetul unui bloc unde sunt case, pe atunci era un magazin de menaj. Nu erau cine stie ce cristaluri si/sau portelanuri la vanzare, dar erau niste vase functionale, din lut, sticla, ceramica si metal, care intrupau in ele intreaga metafora a focului de acasa. In spatiul acela a mai fost, in ordine cronologica, un angst, un magazin care era amenjat ca o camara de hobbit, apoi un orange shop, apoi iar un angst care acum a sfarsit prin a fi preluat de carfur expres. In spatiul acela, cu exceptia orange shop-ului, majoritatea care au lucrat au fost femei.
La urmatoarea intersectie, la parterul unui bloc unde sunt case, a fost initial magazinul materna, apoi a venit apa si l-a luat si l-a adus inapoi la mal ca rib international bank, apoi iar l-a luat apa si a facut unul mai trainic si mai frumos, un centrofarm, iar acum, dupa ultimul val, s-a mega imagenizat. Majoritatea lucratorilor din spatiul respectiv, de-a lungul timpului, au fost femei.

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Ce-a fost, a fost


Eu nu stiu daca in casele celor care aveau functii in partid sau in armata sau in militie sau in securitate sau in sindicate, se impodobea bradul de Craciun. In casele oamenilor se impodobea.
La noi in casa, in fiecare zi de ajun, se impodobea bradul. Nu-mi amintesc sa fi fost vizitati de colindatori, iar eu am urat intodeauna, din toata fiinta mea, gandul si ideea ca as cere ceva, cuiva, chiar daca imi iesesea ceva la afacerea respectiva. Adica de ce sa-mi dea ei, eu nu pot sa-mi iau? Ei dracia dracului!
Impodobeam bradul in ziua de ajun si, cateodata, mama ne povestea despre obicieiurile si traditiile de la ea din sat. Majoritatea dintre acestea aveau miros si gust de porcarii si cozonaci. Niste chestii de bun gust, la urma urmei, mai ales ca mama nu se limita doar la povesti, ci le si prepara, punand in ele tot ce avea ea mai bun: timpul ei, viata. Mainile ei.
In tot acest timp imi imaginam ca tata era plecat la vanatoare si chiar asa si era, cata vreme atunci cand venea acasa, aducea la familie vanatul. Acum, ca din vanatul ala isi pastra ceva doar pentru el si pentru sufletul lui, asta e.
Nu aveam program la televizor in seara de ajun, sau daca era, la televizor se vorbea despre orice, dar nu despre Craciun. Aveam, in schimb, ocazia de a ne bucura unii de ceilalti, asa cum eram noi, cu bunele si nebunele noastre. Si mai aveam si luminite pentru brad, parca le si vad acum cand scriu despre ele, niste stelute colorate, produse si comercializate in economia socialista, pentru “Pomul de Iarna”. Si pe care Mos Nicolae ni le adusese, in caz ca ne-ar fi folosit undeva, candva. Ne vizitase intr-o zi cand mama ne-a scos la plimbare in parc si ni le lasease pe prima treapta a scarii interioare de acasa.
Imediat dupa vacanta, cand ne intalneam colegii la scoala, ne povesteam despre ce ne adusese Mos Gerila. Pentru noi titulatura aceasta nu ridica nici un semn de intrebare, nici o nedumerire, cata vreme zi de zi, in zilele acelea, noi traiam o Sarbatoare a Frigului si nu una a unor iluzii despre care se vorbea prin nustiuce carti.

Ce-am facut



 Atat. Cheia in care sunt citite aceste cuvinte se gaseste in semnele de punctuatie.

“Atunci cand evangheliile vor ajunge la capatul lumii”…

Am inceput de mica. La 19 ani m-am angajat, la 21 de ani m-am casatorit. Ambele actiuni au fost urmare a propriilor mele alegeri. Pe prima am ales-o cu mintea, pe cea de-a doua am ales-o cu inima. Acum am intrat in al 48-lea an de viata si al 27-lea an de casnicie. Mai in gluma, mai in serios, as zice, in loc de concluzie, ca alegerile pe care le-am facut cu inima au fost cele mai trainice dar, in acelasi timp, cele mai greu de dus. Fiindca, pentru a-si pastra trainicia, ele iti cer necontenit sa investesti in ele. Sa le tii in viata, sa le resuscitezi, sa le insufli noi si noi impulsuri, sa le pastrezi ritmul si cadenta. Sa nu le lasi sa moara. Si tocmai de aceea, exista si momente cand simti ca nu te lasa sa traiesti. E ca un cerc vicios, dar este viata. Tocmai pentru ca asta presupune actiune.
Ce-am facut
Restul sunt semne de punctuatie.

Daca citesti in cartea mea de munca, vei vedea ca de peste tot de pe unde am muncit, am plecat prin demisie. Chiar si in perioada comunista, cand nu exista demisie, dar exista transfer la cerere. Nestatornicie pedepsita de legea de atunci, prin pierderea sporului de vechime. Mai in gluma, mai in serios, as zice ca, macar din acest punct de vedere, sunt o tipa plina de prospetime si ca vechimea mea este mai degraba o bogatie licoroasa si nu ceva inodor, incolor si insipid. Consecinta a faptului ca mi-am reconsiderat de-a lungul timpului alegerile pe care le-am facut cu mintea. Le-am adaptat contextului si conjuncturii si am exploatat fiece oportunitate, chiar daca in momentele cheie nu constientizam ce anume fac. Pentru ca momentele cheie din viata unui om sunt fructificate ori pierdute in functie de cat de repede te misti. Ori asta presupune sa dai dovada de curaj si de responsabilitate. Genul de responsabilitate care, privita din exterior, poate fi usor confundata cu nebunia ori inconstienta, dar care, pe interior este pura asumare .” O fac, daca gresesc, eu platesc. PLATESC, nu ma scuz, nu caut scuze si/sau vinovati” . Este genul de asumare a responsabilitatii si de actiuni care mi-au atras, ca si plati, investitii si rasplata si nicidecum despagubiri.
A fost ca si cum m-am invartit intr-un cerc vicios: inceput-apogeu-sfarsit, inceput-apogeu-sfarsit, nou-entuziasm-rutina-plictis, nou-entuziasm-rutina-plictis. Este cercul vicios la vietii in societate. Si nu, nu mi-e teama si nu ma feresc de cuvantul asta “vicios”, pentru ca actiunea inseamna ca, desi in strafundul adancului tau esti si ramai o mare doamna, sunt si momente cand puti, cand lasi deoparte bunele maniere si te comporti, functie de cel ce ti-e aproape la un moment dat, ca o tiganca sau ca un ganster sau ca o curva sau ca un ipocrit.
Ce-am facut. Restul sunt semne de punctuatie.

Cand evangheliile vor ajunge la capatul lumii. Abia atunci se va inchide cercul vicios. Atunci vine un moment in care te dai batut, un moment al renuntarii. Un moment in care te simti obosita, sacaita, agasata, frustrata si, desi nefututa, totusi si fututa si cu banii luati. Si atunci iti iese din vintre, iti urca prin stomac, iti trece prin esofag si iti iese prin creier un urlet de disperare “CEEE-AAAAM FAAAACUUUUT!?!?” Ce-am facut cu mine, ce-am facut din mine? Pentru ce? Pentru cine? De ce? Dar eu? Eu! Eu.
Pentru ca, vorba baietilor de la atomic ruster, “Death walks behind you”. Si cine te-a trantit de data asta la pamant, Domnul? Nu, pentru ca Domnul nu exista. Adica exista, dar ce folos?
O femeie. Femeia. O femeie aflata la aceeasi varsta cu mine, mama a doi copii, ca si mine, dar divortata. O femeie care a schimbat doi soti si ea stie cati barbati, si care a acceptat intr-un moment din viata ei un post cheie, platit, un post care presupune ACTIUNE, abilitati de organizator, de manager, de control, de analiza, de decizie. O femeie care stia inca de la inceput in ce se baga si care chiar si-a negociat salariul pentru postul respectiv, chiar daca asta a insemnat sa forteze ajustarea unui buget deja aprobat de comunitate. Si pentru care, pana in acel moment, ea nu a miscat un deget.
Un post pe care eu nu l-am vizat, doar pentru ca se afla in incompatibilitate cu postul cheie pe care l-am ales, cel unde se gestioneaza banii. Pentru ca, trebuie sa recunosc, atunci cand este vorba de bani, am incredere numai in mine. Doua femei in doua posturi cheie de care depinde bunul mers la comunitatii in care traim si noi si cei ce ne sunt aproape. Un loc unde am ajuns condusa fiind de cercul vicios al vietii in societate, prin actiune si decizii luate cu mintea si cu inima. Nici una din noi nu ne-am propus sa ajungem in cele doua posturi, ambele votand si alegand la momentele respective, niste domni. Dar domnii au refuzat. Domnii nu au timp. De fapt, ceea ce le lipseste domnilor, sunt coaiele. Si capacitatea de a face si de a-si face timp. Iata motivele pentru care esti, desi nefututa, totusi si fututa si cu banii luati.
Iata-ne pe amandoua in acelasi loc si timp. Suntem o echipa si de noi depinde bunul mers la comunitatii noastre. Ajunse aici, ne-am blocat. Pentru ca de aici a inceput asteptarea. Pentru ca doamna habar nu are ce trebuie sa faca. Si atunci ii spun eu. Dar doamna asteapta, pentru ca doamna nu poate sa faca. Si atunci fac eu. Tot ce a dovedit doamna ca stie sa faca, a fost sa-si ia banii luna de luna si sa primeasca felicitarile pentru tot ce s-a reusit. Dar tot ce s-a reusit s-a reusit in echipa, unde adeseori eu am centrat eu am dat cu capul. Iar cea care trebuia si a fost platita sa aiba initiativa, sa organizeze si sa conduca actiunea, sa controleze si sa managerieze, a fost ea, nu eu.
Si doamna nu admite faptul, de fapt, nici prin minte nu-i trece, ca moral si etic si echitabil ar fi sa imparta salariul ei cu mine. Pentru ca declaratiile d-nei de genul “te invidiez”, “te admir”, “fara tine nu as fi putut sa fac nimic” , "eu nu pot sa fac ce faci tu" nu-mi tin nici de foame si nici de self esteem. Fiindca prezumtia de nevinovatie pe care i-am acordat-o doamnei s-a terminat, iar acum doar incerc sa estimez unde este granita dintre nevinovatie si ipocrizie. Ambele ale aceleiasi doamne.
I-am dat tot felul de semnale, dar doamna se face ca nu le pricepe. Sau poate chiar nu s-a prins. I-am spus verde in fata, nimic. Iar eu, ajunsa acum si aici, nu mai vreau sa-mi dau demisia. Si desi as putea sa preiau postul ei, nu vreau sa-l pierd pe al meu. Eu stiu foarte bine ca as putea sa le duc pe amandoua, dar nu ma lasa legea. Ha, ha...

In fiecare dimineata, la cafea, Domul citeste carti (beletristica, istorie, religie, societate, diverse alte domenii) si Doamna citeste Biblia. Amandoi imi vorbesc din carti.
Dimineata, la cafea, eu scriu. Si nu numai dimineata si nu numai la cafea. Intr-o zi le-am spus amandurora, ca replica la declaratiile lor de genul “ma gandesc sa”…ia ganditi-va voi bine de tot, concentrati-va, acumulati toate energiile voastre creatoare si vointa in gandul respectiv si vedeti daca ceea ce va doriti se materializeaza. Nu se materializeaza, nu? Pai pentru ca asta presupune ACTIUNE. FAPTA. Nu exista alte minuni. Nu exista alte miracole.
Pentru nemiscarea lor, pentru asteptarea lor, pentru ca s-au spalat pe maini atunci cand ardea camasa pe mine, pentru ca nu m-au inteles, i-am urat din toata fiinta mea si pe Domnul si pe Doamna. I-am blestemat, dar nu cred ca s-a prins blestemul de ei, pentru ca eu nu cred in blesteme. Si pentru ca nu-i pot invinovati pe ei, pentru sacrificiile pe care le-am facut de buna voie si nesilita de nimeni.

Cata vreme suntem, fiintam si existam in forma materiala, unica masura a umanului, a omenescului si a omeniei noastre sunt faptele noastre. Nici cuvintele, nici energiile, nici gandurile noastre, ci FAPTA.
Ce-am facut

Rasplata pentru faptele mele este ca desi ieri uram de moarte, azi iubesc si rad pe seama propriei mele prostii omenesti si scriu si sper ca si Domnul si Doamna sa citeasca. Si scriu si pe facebook, pentru ca facebook este “traieste clipa” si scriu si in blog, pentru ca blogul este sertarul meu cu nu ma uita.

vineri, 28 decembrie 2012

Ora la care toate povestile dorm



Am stiut ca sunt insarcinata inca inainte de a merge la doctor sau de a-mi face testul de sarcina. Pur si simplu am stiut, doar nu eram la prima astfel de experienta. Am stiut dar nu m-am bucurat deloc, pentru ca nu ma simteam pregatita sa fac fata unei noi astfel de provocari, desi aveam deja 30 de ani.
Din fericire sau nu, am avut totala libertate de a lua astfel de decizii. De aceea m-am dus la doctor, cu scopul precis de a face o intrerupere de sarcina. Aveam programare la un el, dar la intrarea in cabinetul lui, am dat cu ochii de o ea. Femeia era sotia doctorului, obstetrician ca si acesta, sosita in ziua aceea pentru a-i prelua pacientele. De cum m-a vazut, desi stia pentru ce ma programasem, n-a schitat nici un gest care sa aminteasca macar de ceea ce avea ea de facut atunci si acolo. M-a invitat sa iau loc si m-a intrebat “de ce?”.
Puteam sa o reped, sa-i spun ca nu e treaba ei, ca nu o priveste. Dar i-am spus adevarul. “Am in familie antecedente de gemeni. Al doilea copil ar fi cum ar fi, dar de la al treilea in sus, nu cred ca pot duce.”
Ea a inceput sa rada si sa-mi povesteasca despre mai multe astfel de cazuri cu happy ending, de parca pe mine ma ajutau cu ceva povestile fericirilor traite de altii. Apoi mi-a zis: “Mergeti acasa, eu nu va fac chiuretaj. Nu sunteti hotarata. Sau, daca ma insel, atunci sa-mi bateti cu pumnul in masa si sa va strigati refuzul de a avea acest copil!”
Am plecat acasa.
 La ora 5 mi s-au rupt membranele. Ora la care toate povestile au adormit.


24. decembrie.1985

Eram pe strada, undeva pe fostul b-dul Miciurin. Iesisem de la servici si mergeam spre piata 1 Mai, de unde imi propusesem sa cumpar niste amandine, singurele prajituri care se gaseau. Eram invitata la cina. Mergeam pe jos, masinile nu circulau. Devenise deja o traditie ca iarna, circulatia autoturismelor sa fie interzisa, iar pentru un loc intr-un mijloc de transport in comun trebuia sa astepti mai bine de o ora. Era o reusita, o lupta castigata oridecate ori puneai piciorul pe treapta masinii.
Era liniste. Nici urma de colindatori, nici urma de beculete, luminite sau reclame. Nimeni nu incerca sa-ti vanda nimic. Nimeni nu-ti dorea nimic. Nimeni nu-ti ura nimic. Era liniste pe strada. Oamenii paseau ca niste naluci, traindu-si propriul Craciun pe dinauntru. Fiecare cu gandurile lui. Fiecare cu visele, emotiile si credintele lui. Fiecare cu sperantele lui. Sau poate cu disperarea lui. Era liniste. Nici un caine nu latra, nici un cersetor nu-ti cerea nimic, nici o sirena de salvare nu tulbura linistea serii de ajun, nici un claxon nu deranja cu zgomotul sau, linistea acelei seri.
Era liniste si era frig, dar ceva magic plutea in aer. Era AER. Respiram.
La naiba, a fost Craciunul!

marți, 25 decembrie 2012

Noroc



Am visat ca eram un cadou. Eram un cadou ambalat nu tocmai atragator. Eram un cadou mai degraba respingatoar, cata vreme nu se apropia nimeni de mine. Eram ca o cutie a pandorei impachetata in hartie sifonata, de care se temeau toti, vrajiti fiind de mituri si alte povesti nemuritoare si fara ca macar sa simta, sa intuiasca ori prin minte sa le treaca sa ma caute. Ar fi riscat atunci sa se pateze de lumina, de culoare, de gust si de parfum, iar cand ar fi obosit de toate acestea, ar fi riscat sa cada in intunericul somnului fara vise.
Eram un cadou urat, inconjurat de cadouri ambalate frumos si pline de talente: cantau, dansau, pictau, scriau, pozau si, mai presus de toate acestea, isi plangeau soarta de a fi dorite de toti.
Noroc ca m-am sculat. Norocul meu...





duminică, 23 decembrie 2012

Secvente


Pe strada mea a plouat invers, de la pamant la cer. Si de la sud la nord. Sau de la dreapta la stanga, cum vedeam eu ca se petrec fenomenele, asezata fiind cu fata spre rasarit, cu spatele spre apus si cu cana de cafea in mana. Precis ca explicatia nu poate fi decat una: capriciul (sau poate aritmetica) celui care bate. Si care indiscutabil si-a gasit sfarsitul prin a se da batut. Nu stiu la altii cum a fost, dar pe strada mea, norii au stat in cap, cand au plouat. Ca Absolem :)
In orice caz, este bine de stiut ca secretul reusitei nu se afla in grosimea, subtirimea sau nr. de centimetri, ci in elasticitate, proprietatea aceea care nu lasa loc deformarii plastice pana la iremediabil, irecuperabil.
Binecuvantata fie cafeaua! Si mailul, pentru ca m-a scutit de insistenta postasului de a bate la usa exact cand imi era mie lumea mai draga.

Blocul de vis-a-vis a fost invelit in ceata. Si cel de langa el si cel de langa el. In afara de blocul de vis-à-vis, de cel de langa el si de cel de langa el, doar blocul meu mai e. Despre rest imi pot imagina orice. Parca traiesc aievea visul de acum cativa ani unde visam ca ma cobor intr-un abis foarte asemanator acestei dimineti. Doar ca in visul acela ma luptam cu indarjire sa-i schimb acestuia semnificatia, fiindca oricat de jos m-as fi coborat, parca nu mi-ar fi placut sa ma scufund totusi intr-o uriasa vata de zahar roz.
Si cu cat visam c-o innegresc, cu atat se facea mai frez. Pana cand a venit ramasita a ceea ce fusese candva un casalot albastru granit si m-a ridicat pana la suprafata. Care era o pajiste verde. Dar nu inainte de a ma fi certat pentru ca nu stiu sa fac altceva, decat sa-mi cioplesc vise pe chip. A venit ceata si le-a luat. Acum a ramas blocul meu si cel de vis-a vis si, intre noi, sticla ferestrei si cateva crengi.

Nu-mi pot imagina viitorul. Nu mi-l mai pot imagina. Nu mai pot visa si nici gandi acest viitor. Nu mi-l mai pot proiecta in nici un chip. Iar prezentul...prezentul este cum sa spun?  Intotdeauna m-am gandit ca tot ce ti se poate intampla mai rau este sa supravietuiesti unei apocalipse.

Ploua, iar ploaia se deshide la fereastra de la etajul de unde vad eu realitatea, ca un tablou in care Creatorul si-a schitat autoportretul diminetii de azi ca fiind al unei coroane devenita creanga, devenita ram, devenita mugur. Samanta.
Suicidul Creatorului a inceput cu pasul pe care acesta l-a pasit, trecand prin fereastra de el deschisa, fix in gura consumatorului de creatie, manat de chiar Ispita de a-i cunoaste acestuia impresia.
Oh, dar Domnilor si Doamnelor, nu Degustatorul de Creatie, cel pentru care, de fapt Creatorul si-a creat creatia a fost cel ce l-a pierdut, atunci cand acesta a scuipat molozul venit in incompatibilitate organoleptica cu papilele lui gustative, ci faptul ca insusi Creatorul s-a uitat...

Eram toata mov din cap pana-n picioare, numai parul imi era pe jumatate mov. In sensul de rosu. Jumatatea de albastru imi curgea alene prin vene odata ce sangele mi se facuse apa. Tocmai iesisem de la BRD unde platisem pretul lichiditatii mele si ma indreptam in pas alunecos spre cea de-a doua banca, unde am intrat cu scopul precis de a-mi pune semnatura pe un document de depunere numerar in contul FIRMEI, fie-le zilele lungi, noptile bogate, serile vesele si aerul bland.
Fix la mijlocul drumului m-am intalnit cu el. Era tot portocaliu, din cap pana-n picioare, numai capul ii era pe umeri, in sensul de albastru. Jumatatea de rosu ii curgea probabil prin vene, din ce in ce mai ritmat, judecand dupa chipul ce i se luminase intr-un zambet pana la urechi. Am pariat pe o jumatate de pas in dreapta, cedandu-i prioritatea, dar am pierdut pariul. Am castigat, in schimb, timp cat sa scriu acum despre ce-ar fi fost daca…

De fapt, nu se intampla niciodata nimic. Realitatea este, in cel mai fericit caz, plictisitoare, atunci cand nu este trista, neplacuta sau dureroasa. Rarele flash-uri de fericire, bucurie ori surpriza placuta sunt probabil menite sa ne starneasca imaginatia si sa ne incite sa gandim, sa spunem ori sa scriem povesti despre cum am trai fericiti pana la adanci batraneti si cum ar fi tineretea fara batranete.
Ete, na! Ce-ar fi, zic, sa facem noi astfel incat sa schimbam realitatea si, dupa cele cateva rare clipe de nefericire, sa ne imaginam, sa spunem sau sa scriem povesti despre durere, plictis, razboaie, iubiri imposibile, moarte, despartiri, si despre toate celelalte chestii naspa.
Realitatea este ca traim intr-un vis, dar nu e visul nostru. Al meu sigur nu e.

Pe partea noastra nu se mai aprind luminile. Noroc cu partea de vis a vis. La metrou e liniste acum, de cand zapada a redus la tacere praful. Un 668 se pune in miscare si isi ia avant spre centru. Cativa calatori sed zgribuliti si infofoliti pe cele cateva scaune de ei ocupate. Dupa mers, un cuplu de tineri se indreapta spre Valea Argesului. Cele cateva lumini asezate aleator pe la ferestre ale blocurilor de peste strada, ascund dincolo de ele povesti una mai misterioasa ca cealalta, pe care, probabil ca daca ar mai trai, fratii Grimm le-ar asterne pe valuri, valuri de hartie.
Iesind de pe Targu Neamt, un taxi face slalom pe carosabil, urmat de umbra unui trecator...9494, aici Bucuresti, Romania.

Partenerul meu a interpretat in mod regal rolul de avocat al diavolului De cate ori el a castigat un proces, eu am pierdut  un mit. Am fost o echipa unica in lume.
Bunaoara, acum patru ani, cand ne-am cunoscut, era teiul in floare. In dimineata aceea m-am sculat ca in fiecare zi, la ora 7, m-am dat jos din pat si, tot ca in fiecare zi, somnoroasa si ciufulita, primul lucru pe care l-am facut, a fost sa pun de cafea. Apoi am aruncat o privire pe fereastra. Pe geamul de la bucatarie, care da spre apus, l-am vazut spunandu-mi buna dimineata in stilul sau unic si inconfundabil, desenandu-mi pe cerul innorat, o pasare Phoenix. Pe geamul de la living, ce da spre rasarit, il vedeam cum imi face cu ochiul si imi deseneaza niste hieroglife din Nimbus, pe care eu le-am transcris asa: “Buna dimineata!” Game.
Ce zapacit! Set.
In dimineata aceasta am fost cam suparata pe el. Cateodata se poarta ca un copil rasfatat care crede ca orice jucarie i se cuvine si ca trebuie sa se joace cand si cu cine si cum vrea el. Eh, uite ca nu e chiar asa! Dar tot m-am dus sa pun de cafea. Apoi am vorbit nitel cu florile si abia apoi am aruncat o privire pe fereastra.
Si de la apus si de la rasarit, si de la miaza-zi si de la miaza-noapte, intre cerul albastru, soarele diminetii si noi, era o ceata laptoasa.
Stie si ca imi place cafeaua cu lapte si stie si cum sa ma impace”.
Leapsa, somerule, ca, de la nord la sud si de la est la vest, tot concediat esti.
Match

Pentru a afla care este vremea, am iesit in balcon. Privind spre Pamant, nimic nou. Totul era neschimbat. Doar parfumul de tei parca mai slabise putin in intensitate. Si plopii isi potolisera pornirile pufoase. Si coroana platanilor a ajuns la maturitate. Si o stancuta m-a salutat voios de pe creanga unui pom pe care il iubesc si il respect, chiar daca nu stiu altceva despre el in afara faptului ca este un pom.
Privind spre Cer, norul mi s-a plans a ploaie. Asta e. La ceva trebuiau sa fie buni si ochii mei. Macar sa planga in locul norilor, sau sa-i daruiasca Cerului un loc de plans.

vineri, 21 decembrie 2012

Buna seara

Eram toata mov din cap pana-n picioare, numai parul imi era pe jumatate mov. In sensul de rosu. Jumatatea de albastru imi curgea alene prin vene odata ce sangele mi se facuse apa. Tocmai iesisem de la BRD unde platisem pretul lichiditatii mele si ma indreptam in pas alunecos spre cea de-a doua banca, unde am intrat cu scopul precis de a-mi pune semnatura pe un document de depunere numerar in contul FIRMEI, fie-le zilele lungi, noptile bogate, serile vesele si aerul bland.
Fix la mijlocul drumului m-am intalnit cu el. Era tot portocaliu, din cap pana-n picioare, numai capul ii era pe umeri, in sensul de albastru. Jumatatea de rosu ii curgea probabil prin vene, din ce in ce mai ritmat, judecand dupa chipul ce i se luminase intr-un zambet pana la urechi. Am pariat pe o jumatate de pas in dreapta, cedandu-i prioritatea, dar am pierdut pariul. Am castigat, in schimb, timp cat sa scriu acum despre ce-ar fi fost daca…



Bună dimineaţa

Pe partea noastră nu se mai aprind luminile. Noroc cu partea de vis a vis. La metrou e linişte acum, de când zăpada a redus la tăcere praful. Un 668 se pune în mişcare şi îşi ia avânt spre centru. Câţiva călători şed zgribuliţi şi înfofoliţi pe cele câteva scaune de ei ocupate. După mers, un cuplu de tineri se îndreaptă spre Valea Argeşului. Cele câteva lumini aşezate aleator pe la ferestre ale blocurilor de peste stradă, ascund dincolo de ele poveşti una mai misterioasă ca cealaltă, pe care, probabil că dacă ar mai trăi, fratii Grimm le-ar aşterne pe valuri, valuri de hârtie.
Ieşind de pe Târgu Neamţ, un taxi face slalom pe carosabil, urmat de umbra unui trecator...9494, aici Bucureşti, România.

joi, 20 decembrie 2012

O cafea si o carte

Oricine stie sa scrie este scriitor. Toate celelalte criterii de selectivitate tin exclusiv de practica admiterii de noi membri intr-un club. Imi imaginez, si marturisesc ca rad acum cand scriu o asa traznaie, imi imaginez, spuneam,, un grup de 53 de cititori care ar citi cartea celor 53 de scriitori in timp record si apoi ar scrie o recenzie despre carte. E oare posibil ca astfel sa se nasca o carte noua, scrisa de cititori, deveniti astfel scriitori? Este, atata timp cat li se permite acestora sa-si scrie parerile, opiniile si sa-si descrie senzatiile, trairile, emotiile si impresiile din timpul lecturii, respectandu-li-se acestora libertatea de expresie, propria creativitate si ar fi lasati fara limitele tiparelor impuse pentru asa numitul “comentariu literar” invatat la scoala, tipare fara suportul carora, “marii” scriitori romani nu s-ar fi mentinut atata amar de timp intr-un top numit generic “manual”. Mde, unii cu orgoliile si/sau interesul si altii cu frustrarile.
In fine, nu stiu daca numarul 53 a fost ales la intamplare, dar imi imaginez acum ca, asa cum intr-un pachet de carti exista si asi dar si doiari si cum fara miezul cuprins in aceasta ierarhie, jocul nu ar mai fi joc, insasi existenta lui fiind pusa la indoiala, la fel vor fi aratand si fragmentele de text.
Marea revelatie ar fi sa se recunoasca, ascunsi printre doiari, niste asi. Cred, de fapt stiu, ca undeva in carte este pagina scrisa de jolly joker, cel care cu talentul sau nativ, spontaneitatea si naturaletea lui, s-a putut substitui oricaruia dintre ceilalti 52 :).
As zice ca sunt dezamagita de faptul ca mos craciunul lui 25.dec.1989 ne-a adus un cadou din care au iesit aurolaci, corporatisti, moguli de presa si slugi ale acestora, si ca cel putin unul dintre scriitori a confundat relatarea de la fata locului cu propria creativitate, dar nu sunt.
Nu sunt pentru ca cea care s-a amagit, avand speranta si dorinta si convingerea si credinta ca romanul (si cu si fara diacritice) isi poate rescrie soarta, destinul, istoria, am fost eu.

marți, 18 decembrie 2012

E de la ei

Stie cineva unde sau cu ce am gresit sau gresesc, ori din ce motive sablonul “vizualizari dinamice” nu mai poate fi personalizat? In sensul ca indiferent de alegerile facute, indiferent de optiuni, de stil, de culoare, nu se salveaza nimic din toate acestea si, vreau nu vreau, sunt fortata sa ma intorc la tema si culorile prestabilite? 
Si da, il prefer pe cel dinamic, fiindca cel static ma face sa ma simt ca la un continuu control ginecologic. Nu mai vreau ca oricine intra in blogul acesta sa dea cu nasul de cartea mea deschisa si etalata non stop. E indecent!
Intr-o mai veche ordine de idei, imi doresc ca ziua de vineri 21.decembrie.2012 (GMT+2 Bucuresti, Romania) chiar sa aduca o schimbare. Imi imaginez ca totul se va intoarce cu susul in jos si toti vom ajunge in locul pe care il meritam. Nu zic acum ca voi ajunge neaparat in rai, dar macar mai schimb iadul!


sâmbătă, 15 decembrie 2012

Noaptea cea mai noapte

Toată copilăria mea mi-a fost frică de întuneric. Și toată adolescența și tinerețea mea mi-a fost frică de întuneric. Chiar și la maturitate mi-a fost frică de întuneric. O viață de om mi-a fost frică de întuneric, fără ca măcar să știu de ce anume îmi este frică. Până pe la zece ani îmi era cumplit de frica la gândul că aș putea rămâne peste noapte închisă într-o biserică. Imaginea chipului pictat al lui Dumnezeu, privindu-mă din susul cupolei, mi se părea îngrozitor de înspăimântătoare. La fel de înspăimântătoare ca gândul că m-aș putea rătăci noaptea într-un cimitir.
Când am mai crescut, întunericul de care imi era frică, lua chipul și asemănarea unor secvențe de film, de carte sau de poveste ascultată la cei mai mari ca mine, despre strigoi, stafii, zombi, demoni, draci și alte cele.
Și, cum de ce ți-e frică, nu scapi, iată-mă în prag de cea de-a treia tinerețe bântuind prin lumina noastră cea de toate zilele și căutând răspuns la întrebarea întrebărilor.
Oh, da! Marea Amăgire. Marele iluzionist a fost lumina. Lumina cu jocul ei de raze, de sclipiri de neon și umbre de reflectoare și culori. The Prestige. Lumina, cea care te expune în văzul tuturor și unde tu încetezi să mai fii. Odată cu lumina tu dispari și în locul tău apar clone ale tale, născute din și prin ochii celorlalți. Și tu, cea care ai dispărut, te refugiezi atunci în întunericul din tine, în noaptea, în bezna ta. Acolo și numai acolo ești tu. Și în întunericul tău acolo te culcușești și te vezi mic și neajutorat. Ești doar tu, copilul acela căruia îi era cumplit de frică de întuneric. Toate celelalte măști ale tale au dispărut odată cu lumina.
În întunericul tău nu mai ești mama, nu mai ești soția, nu mai ești femeia, nu mai ești cetățeanul, nu mai ești luptătorul, nu mai ești nimic din rolurile pe care le-ai interpretat. Nu mai ești cea puternică, cea mereu cu zâmbetul pe chip, cea mereu cu vorba bună sau cu fapta bună, cea gata să ajute mereu, mereu optimistă și încrezătoare. Nu mai esti stâlpul, nu mai ești elementul de echilibru. Nu mai ești dumnezeea aia în care viața te-a transformat, te-a obligat să te transformi, oridecăte ori te-a trântit în genunchi doar ca să te forțeze să te ridici, nu mai ești cea invincibilă.
În întunericul tău, dincolo de toate cojile tale, rămâne doar miezul. Ceva mic și fragil și neajutorat. Și tot ce poți să faci în întunericul tău este să plângi.
Și plângi.

joi, 13 decembrie 2012

"Ne vedem joi"

Adevarul este unul, momentul adevarului este al fiecaruia dintre noi. Altfel spus, adevarul este cuprins intre muntele cel mai inalt si adancul cel mai adanc si numai noi alegem pana unde si pana cand ne aventuram in cunoasterea lui. Limita aceea va fi adevarul nostru ultim.
Lucrurile ar fi simple, daca nu s-ar complica (prin derivatii in plan orizontal) atunci cand unii dintre noi sunt gata sa moara, sau mai degraba sa ucida, mai mult sau mai putin metaforic, doar pentru a-i convinge pe ceilalti de faptul ca adevarul lor este cel valabil.
Iata motivul pentru care iubesc minciuna. Iubesc minciuna, dar imi displac carcotasii. Carcotasii carcotasi.
Si nu, nu-i urasc, pentru ca ura mea merita o soarta mai buna decat s-o irosesc pe ei. Nu zic, candva i-am gasit amuzanti, dar pana am inteles ca, prin jocul lor, se dovedesc a fi un suport al nesimtirii omenesti. Deoarece nu de prostie este vorba, ci de nesimtire. Niste maimute.
Aseara chiar au atins culmea maimutarelii, prin rubrica “Glasul poporului”, a carei realizatoare era o toanta. Pe cat de toanta, pe atat de fudula.
Ei bine, cel mai haios poporan a fost tiganul cu palarie. Pentru el nu exista intrebare fara raspuns. Mi-a amintit de Jean Moscopol cu al lui “Tot ce-i romanesc nu piere”.
In rest, niste maimute bucuroase ca sunt bagate in seama. I-as intreba eu acum, si pe unii si pe ceilalti, niste intrebari de cultura generala:
1. Iti tine de cald faptul ca stii unde si ca exista Tara de Foc, ca mie nu. Pe mine ma rupe factura la gaze si la energia termica, emise de niste regii autonome.
2. Te racoreste la ceas de luna lui cuptor faptul ca Oslo este capitala Norvegiei, ca pe mine nu. Pe mine ma rupe factura la electricitate.
3. Iti astampara setea faptul ca “nu mor caii cand vor cainii”? Ca mie nu. Si nici faptul ca am aflat care este formula apei.
4. Iti tine de foame faptul ca Atos, Portos si Aramis nu sunt niste zei din Olimp, ci doar niste personaje fictive, de carte, muzica, film, teatru? Ca mie nu. Eu ma confrunt zilnic cu mafia pietelor si a hipermarketurilor, cu mafia bancilor, a farmaciilor si cazinourilor care au impanzit orasul.


sâmbătă, 8 decembrie 2012

Mintea romanului cea de pe...

Pana in 1989 am primit o educatie spartana. Nu stiu daca parintii mei, profesorii ori partidul au stiut ce fac ori au facut exact ceea ce si-au propus. Stiu doar ca am invatat sa ma lupt pentru fiecare firimitura de viata. Gustul primei farame de libertate l-am invatat in Piata Universitatii in 1990. Tot in 1990 am gustat prima mare infrangere din viata mea de pana atunci. Si aveam deja 25 de ani. Primul esec. Prima pierdere si care s-a datorat unor alegeri. Alegeri care nu au fost ale mele, ci ale parintilor, socrilor, profesorilor, batranilor mei. A unui procent de 90% . Dintre acestia. Cei de atunci sunt cei ce acum isi plang soarta si isi inventeaza tot felul de tapi ispasitori. Ei sunt cei de la care am invatat ca “calcatul peste cadavre” este cea mai inteleapta atitudine pe care o poti adopta atunci cand in jurul tau roiesc rebuturi ale libertatii absolute. O perioada de libertate in care partidele au aplicat pe alegatorii lor, o “educatie” tiganeasca, trasformandu-i pe acestia ori in niste jalnici cersetori, asistati social, ori in niste cronici ai victimizarii, incapabili sa-si revolutioneze propria lume, propria ograda, propria viata, propriul buget.
Ori sa-si asume consecintele propriilor alegeri, de pe toate planurile.
Asta referitor la individ, individual, individualitate.
Refieritor la “clasa” politica, acesata a ajuns ca un copil caruia i-au dat dintii, dar care cere cu indarjire piept si, de aceea, intru binele lui si al tau, trebuie intarcat.


...Urma

miercuri, 5 decembrie 2012

Optiuni

Asadar, m-am desteptat pe muzica si versurile imnului Marii Britanii (si nu numai). Nu, nu fusese nici soneria ceasului meu desteptator si nici indemnurile muzicale post decembriste intonate la ceas festiv romanesc. Asta dupa ce noaptea trecuta am visat ca dracu’.
Adormisem digerand un text pe care tocmai il citisem, recomandat de Sorin Dinco, scris de Dosa Andrei si intitulat “Arata-le cine-i seful”.
Ha, ha, creierul meu obosit s-a lepadat de raspundere, spalandu-si metaforicele-i maini si aruncand toata povara sefiei asupra inimii mele. Incitant, zise fierea, fierband de nerabdare sa afle scorul acestei partdide de tenis care s-a incins odata cu refuzul inimii de a prelua functia de conducere. Ca sa evite dezechilibrul cauzat de o iminenta criza de autoritate, organele mele vitale, oasele mele, carnea, cartilagiile, intreaga mea anatomie s-a adunat intr-o fratie care si-a ales ca lider, sangele, bazandu-si alegerea pe unicitatea acestuia in raport cu neutralitatea cuvantului creier la paritate cu feminitatea cuvantului inima.
Well, discursul liderului a fost cat se poate de regal. Adica usor balbait. De fapt, curgea lin, ca un fluviu informational care se indrepta spre izvoare, devenind rau, devenind parau pana a ajuns la concluzia ca “Inception” e doar un film, dar ca arhitectul visului meu a fost, fara doar si poate, un BOU. Poate doar un amator care a scapat jocul din mana, zise creierul, coborand cu liftul pana la cel mai de jos nivel de memorie. Sau poate un dobitoc, zise inima si chicoti, imaginandu-si-l ca pe spiridusul bun din Harry Potter, dar ceva mai inalt.
“Dobby Has No Master” se facu atunci auzit ecoul sunetului ce avea sa dezarmeze odata pentru totdeauna “jeneregretrian”-ul Edithei Piaf, care nu fusese niciodata decat o minciuna.
Well, seful e sef si-n curul gol! Altfel nu stiu a deslusi visul de noaptea trecuta.
Se facea ca veneam dinspre strada Sevastopol si mergeam spre nustiuunde. Eram…eu. Eram eu. Treceam pe langa maternitatea Polizu cand am simtit privirea insistenta a strainei. Am simtit-o ca pe o apasare in plex si ca pe o forta ce ma chema s-o privesc si pe care cu greu o puteam ignora. In clipa aceea o batrana purtand broboada pe cap, mi s-a apropiat venind din stanga. Inainte de a o vedea, am simtit mana ei trasand o cruce pe spatele meu. Ca sa ma apere de deochi. Nu mi-a placut gestul ei, mai rau m-a deranjat si m-a determinat sa ma intorc spre dreapta si sa ma confrunt cu forta acesteia. Forta s-a dovedit a fi o batrana cu basma pe cap, cu doar un ochi si acela de un albastru sticlos.
Esti urata, mi-a zis. Esti foarte urata. Esti cea mai urata. Am zambit si mi-am cerut iertare pentru faptul ca am deranjat-o cu uratenia mea. N-am crezut in ea, in batrana aceea. Era…neconvingatoare, de aceea am zis despre arhitectul visului meu ceea ce-am zis. Adica, la naiba, nu pot lasa nimic in plata domnulu si am continuat spunand:
-Iarta-ma pentru ca sunt urata! Considera ca prin asta am luat asupra mea pacatul Lui Dumnezeu de a nu fi stiut ce face atunci cand m-a facut asa!
Deja nu mai eram pe strada, ci ma jucam cu niste copii si ma dadeam la vale pe balustrada unei scari luxoase ce m-a condus intr-un mall subteran unde, fara ca sa am un plan anume, fara ca sa-mi propun ceva anume, am sfarsit prin a sparge vitrina unui magazun de bijuterii, de unde apoi am fugit purtand cu mine doua-trei inele din aur alb in buzunar si unul pe deget, ca pe un totem, stiind prea bine ca nu am scapare de la raspunderea faptelor mele, dar avand in continuare convingerea ca omul sfinteste locul si hotarata ca, in aceasta privinta, sa nu recunosc nimic!

Intr-o mai veche ordine de idei, azi e miercuri, iar cerul azidiminetii, imediat dupa ce s-a dezbracat de alb si negru, a capatat un aer de bleu ciel cu sclipiri de metal, un strop de frez si zbor de inaripata.