joi, 31 ianuarie 2013

A striga



Apa cu lamaie. Fara zahar, fara miere, fara indulcitori. Cafea amara. Neagra, bruna, cafenie. Ceai alb cu zahar tos, alb si el. Fluide. Lichide. Virginia Slims Menthol. Foc, fum si gand. Scrum si dor.

As vrea sa-mi regasesc bucuria din a face lucruri mici. Casnice. Domestice. Sa spal si sa degresez aragazul, de exemplu. As vrea sa nu mai fiu mincinoasa, fiindca n-am avut niciodata astfel de bucurii. Dar  vreau sa le am. Sa gasesc in spalarea aragazului, satisfactia pe care ti-o da lucrul bine facut, implinirea. Vreau sa ma simt implinita cat timp spal aragazul. Si macar un pic dupa, macar pana se murdareste din nou. Vreau sa ma bucur ca s-a murdarit iar aragzul, iar eu ma voi simti implinita iar si iar voi avea orgasm, spalandu-l. Iar si iar.
Vreau sa fiu gospodina. Si vreau ca timpul, daca tot nu mi-a rezolvat niciodata nimic, si ranile si uitarea si vindecarea lor a venit mereu si mereu de la sine catre sine, sa ma lase in pace.
Timpul nu rezolva niciodata nimic, iar pe chestia asta eu nu mai vreau timp, eu vreau bani. Banii le rezolva pe toate, inclusiv fericirea. Eu vreau bani cat sunt acum si aici, nu vreau promisiunea unui timp cat o eternitate, dupa ce nu mai sunt. Daca eternitatea mea este sa ajung-dupa ce le-am vazut, auzit, gustat, pipait, facut, indurat, bucurat pe toate-sa-mi doresc sa-mi gasesc bucuria spaland aragazul, mai bine ma duc dracului. 

duminică, 27 ianuarie 2013

A minti


S-a innoptat. E frig si e innorat, iar eu seara sunt o epava, un rebut al zilei, un os de pe care a fost smulsa carnea, supta maduva si ucis nervul.
Ma ridic greoaie de pe scaun si dau sa ma tarasc pana in pat unde sper ca macar sa ajung. Dar fiindca in living nu am perdele, imaginea lunii pline care se incapataneaza sa strapunga stratul norilor de iarna neagra, ma tine pe loc. Dupa doi pasi ajung la fereastra. Hm, parca as revedea scena de razboi din noaptea cu luna plina a Magicianului lui Fowles, o carte din care n-am inteles nimic la vremea cand am citit-o, chit ca am citit-o de doua ori, poate numai scena de final, unde cuplul se expusese in plinatatea goliciunii lui. Sex si dragoste, dragoste si sex.  Ma tem ca sunt inseparabile, imi zic. Separabile sunt imperecherile.
Mi-ar placea sa ninga in negru. Sa se innegreasca totul in jur. Sa fie zapada lucioasa si calda ca inima de carbune. Si apoi, pe masura ce incepe sa se topeasca, sa devina alba ca Voalul Miresei, una dintre cele mai frumoase cascade din Romania.
Pe o pata de cer luminata de unda ca de laser a reflectorului de la patinoar, pentru o clipa, ca o sclipire de blitz, am revazut scena de final pentru Colonia Ingerilor de la Teatrul Mic, o piesa din care, de asemenea n-am inteles nimic, in ciuda faptului ca am discutat despre nimicul ei cu insusi autorul. I-am zis atunci:
“ intrebarea nu este de cate ori te-ai reincarnat pana ai ajuns sa scrii tot ceea ce ai scris, ci cati s-au reincarnat in tine, in trupul tau, in mintea ta, cate suflete ai strans in tine, flamande sa se marturiseasca”.
In rest, nimic nou pe cerul noptii de ianuarie. Poate doar ochiul de nor ce si-a ridicat pleoapa si mi-a clipit cu subinteles. Mi-am luat repede maculatorul, stiloul si ochelarii si am inceput sa scriu. Nu se stie niciodata cand se va mai deschide cerul, desecretizand reteta fericirii:
Un caus de palma ulei din samburi de struguri
Doua picaturi ulei de lavanda
Se omogenizeaza amestecul in podul palmelor si se unge trupul de sus in jos
Ceafa, umerii, ochii si buzele
Pieptul, pantecul, picioarele
Se deschid bratele si se maseaza gatul.
TROSC
La talpile mele, crucea s-a facut tandari.


sâmbătă, 26 ianuarie 2013

A trăi



Visam frumos. Eram pe navă. Navigam plină de încântare și chiar nu mă mai interesa cine, cum, când, prin ce mijloace și de ce transformase Amara într-un soi de Saint Tropez. De obicei îmi pun astfel de întrebări atunci când ceva nu-mi place sau mă doare, dar la vreme de bucurie și extaz, n-am nici un motiv să-i pun la îndoială talentul lui Dumnezeu de a-și impresiona în mod plăcut consumatorii de artă dumnezeiască.
În vis eram eu. Doar în vis sunt eu. În vis sunt așa cum mă simt eu că sunt, nu cum mă văd în oglindă. Oglinda a fost dușmanul meu de moarte încă de la prima confruntare, fiindcă niciodată, dar niciodată nu mi-a arătat ceea ce voiam să văd, ceea ce mi-ar fi plăcut să văd. În vis, însă, sunt eu și gata. Nu știu cum să mă descriu. În vis sunt frumoasăa. În fine, nu văd de ce m-aș descrie. În vis sunt eu și gata. Și sunt nu numai frumoasă, dar și deșteaptă. Și talentată și port după mine o coadă de admiratori, unul și unul. Ce mai, în vis sunt ca o cometă.
Mă avântam printre stele pentru a asculta melodia corpurilor cerești difuzată la prima emisiune a zilei, odată ce răsărea orizontul. De-ar fi să viiiiii, aș crede căăă viiseez……sună interfonul:
-Bună dimineața, doamnă! La interfon suntem noi, copiii dumneavoastră. Ne dați și nouă salariile?
-Da. Veniți după douăzeci de minute.
Doamne, zic, nici să visesz frumos nu sunt lăsată. Eram ruptă de somn și realitatea este că as fi putut să zic nu, dar NU am zis.
Imediat după ce a trecut acest episod, mi-am schițat planul de bătaie al zilei. Mi-am făcut socotelile, mi-am așezat în traseu punctele strategice și în final m-am înarmat cu întreg arsenalul din dotare și am atacat. Învățasem să-mi organizez atacul încă de pe vremea cănd, ca director executiv, am avut în subordine șoferi, specia cea mai de jos din regnul Cel de Sus: “Doamnă, lăsați-i să vă fure!" îmi spunea șeful de coloană. Astfel veți reduce la minimum pierderea, pierdere pe care vă sfătuiesc să o priviți ca pe o învestiție. Ei vor fi mulțumiți, firma va merge strună, dumneavoastră veți fi mulțumită."
N.A.: „Cel de Sus” fiindcă nu cunosc bărbați la care să mă uit, la propriu, de sus in jos. Mă rog, să privesc, fiecare, prin Înălțimea Lui, obligându-mă să ridic capul. Pură chestie de mecanică.
Când a sosit clipa, am declanșat atacul. Punct dupa punct, redută după redută au fost cucerite conform planului, dovadă a faptului că întotdeauna, dar întotdeauna socoteala de acasa se potrivește cu cea din târg atunci când știi ce vrei.
Ajunsesem în punctul culminant al luptei și mărșăluiam spre ultima colină ce trebuia câștigată. Luptam așa cum lupt eu de obicei, având grijă să nu deranjez ceilalți luptători. Parcurgeam aproape de ei un fragment din Câmpul lui Marte. Ne găseam la un pas de centru. Pentru moment nu aveam nimic altceva de făcut decât să aștept, sarcina de a ne transpune în spațiu și timp, revenind transportatorului.
Stăteam în picioare. Pe ambele picioare. Aveam ținuta dreaptă, capul sus, privirea înainte și mâinile, una pe lângă corp și una prinsă de un corp de care, atunci și acolo, depindea stabilitatea mea. Nu ascultam muzică, nu vorbeam la telefon, nu fredonam vreo melodie, nu tușeam, nu strănutam, nu-mi sugeam maselele și nu-mi trăgeam mucii.
Îmi lăsasem gândurile să zboare libere, dojenindu-le din când în când pentru tendința lor de a derapa pe pante ale romantismului ori pe rampe excesiv de visătoare. Nu-mi permiteam luxul de a ma deconecta de la realitatea luptei în plinul căreia mă găseam.
Acesta era teatrul, acestea erau decorurile, aceasta a fost scena, acesta a fost actul care a declanșat schimbarea luptei în război: vocea, timbrul ei, zgomotul și nimicul transmis de ea. Am tolerat, am ignorat, am suportat și apoi am dat lovitura finală:
-Doamnă, mai am un pic și cobor, vreți vă rog să terminați mai repede cele ce aveți de zis, pentru că nu vreau să pierd finalul telenovelei dvs.!
O jumătate din autobuz a izbucnit în râs, toți într-o voce, spre stupefacția vorbitoarei, o venetică, după vorbă, dupa port.

vineri, 25 ianuarie 2013

A zambi



Am intrat in localul acela ca intr-o carte. “… in micuta cafenea de pe strada Saint-Paul, in buzunare aveam timp berechet”. Tocmai platisem pretul unei erori de estimare. Sau de apreciere. Cochetam cu gandul sa ma ajut de un truc. Sa ma ascund si sa astept ora exacta plus 10 minute, ora la care sa ies din ascunzatoare si sa intru in spatiul de intalnire ca si cum as fi stapana jocului. As fi putut sa fac asta. Ce n-am putut sa fac a fost sa pozez in ceea ce nu sunt.
M-am asezat si am inceput sa privesc in gol. In local nu se fuma. Nu stiam ce sa fac cu mainile, dar ceea ce ma nelinistea cu adevarat era ca nu stiam ce caut eu acolo.
Impropriu spus  ca priveam in gol, cata vreme citeam reclama de pe peretele din fata, un text ce inca de la primele cuvinte a generat crearea unei conexiuni cu un rand de text citit pe un blog, rand ce a generat conexiunea cu un fragment de text scris in blog si ce fusese scris ca o consecinta a unei conexiuni dintre un gand devenit text si postat pe un site, citit devenit citat si venit in conexiune cu aburii calzi si aromati ce se resipisera din paharul cu ceai savurat ca anticipatie pentru cana devenita odata cu trecerea anotimpului, naratiune, redevenita ceasca odata cu trecerea gandului ca o urma de lapte intr-un expresso lung si insirat in intrebarea "si daca e adevarat”.
Abia atunci am inteles voia intamplarii. Erai deja acolo. Iti luasem umbra cu mine odata ce trecusem pe langa locul unde te ascunsesei. Cand ai ajuns, tocmai vorbeam cu ea. Ii spuneam ceva din inima, ca raspuns la niste intrebari puse din cap. Cand te-ai reunit cu ea, am lasat privirea in jos, nu pentru ca as fi o timida, dar din respect pentru momentul tau de intimidate pe care l-ai avut cu tine insuti.  

Hei, tu, cel din coltul de unde scrii, esti un frustrat disperat de viata si las. Nu ca nu te-as intelege, dar ti-ai varsat in neant umorile sub pseudonim si acum le vinzi fraierilor ca arta. Trebuie sa stii ca jumatate din arta ta am dat-o la porci! Si scroafe.

Hei, tu, cel din coltul de unde pozezi, nu sunt din generatia tatalui tau! Si nici nu sunt o pasagera, ci un excelent strateg al stilului marsarier!

Hei, tu, cel din coltul de unde citesti, da drumul la muzica, am de gand sa te invit la dans, fie macar si pentru eternitatea unei clipe.

Hei, tu….

Trebuie sa-ti spun, dar nu stiu cum sa incep. Daca ti-as spune “Imi pare rau ca te-am dezamagit” ar fi un nonsens si un neadevar, fiindca atunci cand am un scop ultim si acesta e numai unul, voia intamplarii imi ofera mijloacele pentru a-l atinge, reducand la zero influentele liberului arbitru. Iti pot spune acum ca sunt, in intregul meu, contrariul a ceea ce inseamna premeditare si care este un concept ce a adunat in intrinsecul sau, intreaga lasitate de printre lumi. Asadar, daca te-ai intrebat de ce nasturele de la camasa mi s-a deschis fix in dreptul bustului, este pentru ca de sub maioul ce-l imbracasem ca pe o aparenta a modestiei, dadea pe dinafara preaplinul curajului de printre lumi.
Il impartisem in doua si il inghesuisem in cupe lucrate pe comanda, fiindca cele standard, produse, promovate si comercializate in economia de piata de tip mafiot, nu ma mai incapeau. Am crezut ca a fost doar un moment de revolta, si ca se cerea dat afara, dar de fapt cele ce facusera lucrurile sa se intample, fusesera legile fizicii care imping contrariile unul spre celalalt, creandu-le senzatia de atractie.
Nu as fi reusit sa te dez_amagesc, daca asta mi-as fi propus. As fi reusit doar sa mai adaug inca un capitol in evantaiul amagirilor pe care ti l-ai construit fie mult prea devreme, fie mult prea tarziu. Ceea ce ti-ar fi fost fatal, nu pentru ca nu mai era loc, dar pentru ca nu mai este timp. 



marți, 22 ianuarie 2013

A bisal



Am iesit in balconul hotelului. Undeva in stanga era marea. O simteam. Ii simteam mirosul. Buzele mele erau deja sarate de gustul ei, dar nu o vedeam. Nu o mai vazusem de cand se camuflase imbracand camasa intunericului.
Partea dreapta a ceea ce in gluma numeam Nava Amiral, venea in contrast cu partea ei de vis a vis. Farul. Ma recunosteam in miezul beznei ca in propriul interior din care totusi am iesit, pornind in cautarea unei scantei. Nu cautam scanteia doar fiindca ma obisnuisem sa ma multumesc cu putin, dar pentru ca exceptand putinul despre care vorbesc, restul totului ardea deja odata cu mine.
Din locul pe care in mod conventional pana atunci l-as fi numit “inainte”, am vazut dintele demonului dezvelit de zambetul acestuia ce anunta miezul noptii si care s-a stins imediat ce si-a indeplinit scopul.
Bajbaind prin intuneric, mainile mele au devenit ochii mei si prin ele am vazut, mangaind zidul, ceea ce nici un graffer nu ar fi reusit sa descrie in fanteziile-i puse in forma, oricat de colorate ar fi fost ele.
Am plutit prin intuneric pana am ajuns la ultima sa treapta, dincolo de care si totul si  nimicul isi pierdeau sensul si rostul, cata vreme deveneau confundabile. M-am asezat, dar nu inainte de a ma dezveli pana la goliciunea invizibilitatii mele de pana atunci. M-am asezat, mi-am cuprins genunchii cu bratele si mi-am sprijinit fruntea pe ei. Am oftat si m-am abandonat ideii de inutilitate.
Asa m-a intalnit lumina cand prima sa raza a ajuns la mine. Aproape ca nu ma vazuse, focusata fiind pe si angajata in urmarirea trecatorului ce se luase la intrecere cu el insusi. Sau poate cu umbra lui. Nici nu stiu acum daca cel ce mi s-a asezat aproape a fost gandul meu ce scanteia sau scanteia ce mi-a reaprins gandul ca poate nici eu si nici totul nu suntem tocmai pierduti.
Am sperat si mi-am dorit sa fie acolo doar pentru mine si pentru a imparti cu mine sarea marii cu gust de buze, dar n-a fost sa fie. Tipul parea interesat de scama de pe umar, de fulgul ce candva fusese pana de Acvila, un stilou fermecat pe care era suficient sa-l atingi si deveneai un scriitor monstruos de bun.

 

A judeca

albii fac lumea sa fie alba. negrii fac lumea sa fie neagra. rosii au facut si ei ce-au putut :)
asa si grasii fac lumea sa fie grasa. cei slabi fac lumea sa fie slaba. cei puternici fac lumea sa fie puternica. saracii fac lumea sa fie saraca. bogatii fac lumea sa fie bogata. uratii fac lumea sa fie urata. nebunii fac lumea sa fie nebuna. frumosii fac lumea sa fie frumoasa. indragostitii fac lumea sa fie indragostita :)

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

A potoli

...( puncte puncte)



A pomeni

Deci eu nu știu alții cum sunt, dar eu când sunt supărată, adică SUPĂRATĂ, zâmbesc. Merg pe stradă și zâmbesc, pentru că mă gândesc că nu-i nimeni vinovat fiindcă îmi tună mie și-mi fulgeră, și că n-am nici un motiv să împart supărarea mea cu ei. Mă gândesc că le au și ei pe ale lor.
Dar când sunt veselă, adică VESELĂ, merg pe stradă și râd. Câteodată mă prefac că vorbesc la telefon, că să nu mă creadă lumea nebună, că ce motiv am eu să râd, când lor le tună și fulgeră. Așa și azi, mă întreabă un bătrânel că de ce râd. Să-i spun și lui, că vrea și el să radă. N-am vrut să-i spun, nu merita. De fapt am vrut să evit nefericirea unei neînțelegeri.
L-am întrebat afișând un aer distrat:
-Am râs? 😇
-Da. Ziceți-mi și mie, să râd și eu.
-Eh, zic, râd și eu ca prostul de ce-și aduce aminte.
Mai devreme asistasem la o scenă care m-a inspirat. Mă gândeam că eu nu mai vreau să avem lei în România. Lei, adică plăsticuțele alea de le zicem bani. Eu vreau să avem lupi sau urși. Sau mai bine mistreți. Cum au croații jderi, kuna pe înțelesul lor. Sau boi.
Să intri dimineață în măcelărie și să zici:
-Buna dimineață, ce mai faceți? Cât mai costă azi un kg de carne de vită?
-22,00 de boi.
Sau, mai pe la prânz să vrei să mergi în centru, să iei masa la La Mama și, în acest scop, întrebi la stația de bus:
-Nu vă supărați, cât mai costă o călătorie RATB?
-Un bou și 30 de vitei.
-N-am mărunt, vă dau un bou și jumătate și îmi dați restul.💚

A privi, a te privi, a nu te privi

Mă privesc în poza asta cu care tot defilez. Când apeși cu săgețica de la maus pe ea, se dovedește a fi un portal spre un Matrix care nu te va conduce niciodată spre ieșire, alta decât cea pe care ți-o vrei și ți-o cauți și ți-o ceri. Câteodată ți-o și iei. Dacă, desigur, ești insistent, încăpățânat, fixist și adeseori încrâncenat.
Poza asta în care mă tot păcăleam că sunt ca Neo și de fapt m-am dovedit a fi Trinity, pentru că în final Neo moare ca prostul.  Ca prostul, pentru că Trinity nu va ajunge niciodată la vârsta la care să se dedice parastaselor.
Avem în poza 42 de ani, anul în care petrecusem Paștele la Albena, împreună cu surorile mele, bărbații noștri, copiii și înca vreo două familii de prieteni. Eram în total vreo 17. Poza este făcută în punctul culminant al întoarcerii acasa, la Cap Kaliakra.
Așa cum o văd acum, și marea tot un desert este, căreia însă, având în vedere vietățile care o mișună și faptul că este pomenită ca supă primordială, i-aș zice deșertăciune.
Mă privesc acum în poză și, privind în urmă la tot ce-a fost, mă văd pe țărmul de mare de unde se sinucideau caii în The Ring 1, de unde s-a sinucis mama și femeia în The Ring 2, cu scopul de a renaște sau de a se salva de moartă și moartea ce o poseda și de unde s–a rupt filmul pentru că nu știu ce a mai fost în The Ring 3,14 și fiindcă am ales să mă întorc și să înfrunt moartea ce mă vânase până atunci și acolo și să devin din vânat, vânator.  Este și asta tot o trecere prin moarte. Povestea este că mi-ar fi plăcut să fie după modelul Meet Joe Black, dar în viață nu este întotdeauna cum îți place, chit că-ți este întotdeauna cum vrei.

Și afară plouă, plouă…



https://anisway.blogspot.ro/2011/07/estimare.html

marți, 15 ianuarie 2013

A fi

Intr-o zi cat o viata, am zis ca o sa scriu niste povesti misto despre verbul a conjuga. Probabil ca am zis-o cu atata naivitate, incat Eterul undelor le-a interpretat ca fiind promisiune sau juramant. Uite ca, vrand nevrand, m-am tinut de "cuvant":

" Eu sunt al cincilea element insarcinat cu a saptea spita de la bicicleta si cu carma de la hidrobicicleta. In total, 13 "


...vesel, razaret, bucuros, viu colorat, frumos...

luni, 14 ianuarie 2013

A vrea

Eu vreau ca ghemotoacele de zapada din varful plopului de vis a vis sa fie din bumbac.
Si puful plopului din mai, tot bumbac vreau sa fie. Si mai vreau ca toti cei ce de-a lungul contemporaneitatii mele s-au pus in slujba regiilor automone care ne-au furnizat utilitati, sa fie sclavi pe plantatia de bumac. Dar nu vreau sa le fiu eu stapana, ca e bataie de cap sa fii stapana de sclavi pe plantatia de bumbac.
Eu vreau sa am firma mea din fir de matase.
Asa, si cand ma plictisesc de matase, vreau sa fiu clienta stapanului de sclavi de pe plantatia de bumbac. Si sa-i fac lui zile fripte cu ifosele mele ca ba firul e prea rasucit, ba firul e cam moale, ba ca e prea aspru, ba ca e cam netors.  Si tot asa…



duminică, 13 ianuarie 2013

A nu ști


Nu am știut, nu știu și nu voi ști niciodată câți de “I”

E ca și cum mergi pe stradă. Și nu e chiar stradă, e mai degrabă culoarul unei galerii comerciale. Ba din stânga, ba din dreapta, de dincolo de vitrine, te atrag, te ispitesc și te vor pentru ele, diverse obiecte despre care nu știai nimic. De la nu știai că există, nu știai că le vrei și până la nu știai că-ți trebuie. Și le vrei, vrei măcar să pui mâna pe ele, să le probezi, să le atingi, însă ușile sunt închise.
“Inainte de asta trebuie să înveți să produci niște bani”, se auzi la un moment dat, vocea unei comerciantului.  La vremea aceasta, vinul din Italia are cel mai bun preț. Ai putea încerca măcar să scoți din informația asta un profit”.
Nu mă pretez micului trafic de frontieră, mă tem că ajunsă în Italia, mă pot pierde pe strazile Orașului la care am visat și despre care nu voi ști niciodată cum este în realitate.
“Vrei sau nu? Sau nici tu nu știi ce vrei?”
Știu ce nu vreau.
.................................................................................................

Mi-am pierdut ideea. M-am oprit din scris și mi-am plimbat ușor degetele pe tastatură, fără să știu ce va urma. Nu știu cine a gândit tastatura și a așezat literele așa cum sunt așezate, nici nu știu dacă există o logică în toată afacerea asta, știu doar că la un moment dat am ajuns să mângâi cu degetul mare de la mâna dreaptă, cuvantul “Trust”.
Și am știut.

vineri, 11 ianuarie 2013

A vedea

Și nu este vorba despre felul cum ne simțim atunci când ne citim unul pe celălalt, sau despre cât de mult ori cât de puțin ne recunoaștem unul în scrisul celuilalt, sau despre faptul că, simțindu-ne unul pe celălalt e semn că aparținem amândoi aceleiași surse ori raze ori vector și nici despre orice astfel de chimie, fizică ori metafizică, ci despre faptul că indiferent de ceea ce ți-aș spune eu despre mine, indiferent de felul în care m-aș descrie sau m-aș povesti ție, eu sunt cine, cum, când, ceea ce îți imaginezi TU că sunt.

joi, 10 ianuarie 2013

A fi vie

Tu, nebună? Dar de unde! Nebună am fost eu, căutând să explic inexplicabilul :) A fost ca și cum am cutezat a încerca să descâlcesc, încâlcitele Sale căi :) Nu știu mâine sau poimâine sau peste o oră ce voi crede și ce voi simți, dar acum iți pot spune că nu regret nimic din tot ceea ce mi s-a întâmplat, ce am făcut să mi se întâmple în toată această încercare a mea cu mine însămi :) Oricum, întâmplătoare sau nu, coincidențele m-au trecut prin toate stările emoționale, mentale, fizice, chimice și sufletești, încercând să le înțeleg: de la spaimă la furie, de la agonie la extaz, de la râs la plâns și tot așa. Nu le-am înteles și nici nu cred ca le voi întelege vreodată, cert este că din toată această nebunie, n-am reușit altceva decăt să mă înțeleg pe mine...

Ceea ce mi se pare a-mi fi suficient ca realizare pentru o viață de om simplu, de om obișnuit:)

marți, 8 ianuarie 2013

A iubi

Cred că dragostea este ca un om. Are vârstele acestuia. Abia dupa ce le-ai împlinit, pe rând sau la un loc, dorinţa, plăcerea, pasiunea, orgoliul tinereţii, la pachet cu ura, furia, frustrarea, deznadejdea maturităţii, abia apoi intri în varsta a treia: Iubirea.
Iubirea e bătrâna şi înţeleaptă, e leneşă şi grasă. Te adânceşti în ea fără teama că te rătăceşti, pierzi, prosteşti, maimuţăreşti.




Bookmark

Cea mai proaspata amintire a mea este despre...“cea mai”.
Menta este, pe departe, cea mai pe gustul meu. Imi place si ceaiul din menta, in cocktail, in inghetata dar si proaspata, in tot felul de salate. Dar cea mai frumoasa amintire legata de menta este din Franta, la vreme de toamna, pe cand mergeam pe drumul vinului, in Alsacia. Eram pe un drumeag ce strabatea un deal pur si simplu plin de struguri. La un moment dat, cel ce se afla la volanul vanului, a oprit masina ca sa fure o para dintr-un par la care poftise ea. Mai intai m-am amarat, dar pana la urma, tot raul a fost spre bine. Pentru ca am fructificat ocazia facand poze printre randurile de vita de vie printre care m-am aventurat. Si tot mergand eu asa, am dat de o casa cu gradina cum numai in povesti am citit. Era atat de rupta de realitate, atat de calda si de frumoasa, plina de armonie si de liniste cum nu credeam pana atunci ca poate exista si in realitate.
Eh, dinspre gradina aceea venea un parfum de menta ametitor. Simtindu-l, pur si simplu am inceput a striga, cu toata forta mea, "Am ajuns in rai".

Frica


Da, ML, mi-a mers fix la inima! Nu fusese carte, pagina, foaie sau rand scrise de el, pe care sa nu le iubesc. A fost ca si cum imi pusesem inima intre copertile cartilor lui, atunci cand mi-am imbracat in ele, caietul meu de amintiri.
Una era de pe vremea cand aveam cam sapte ani si un baiat mai mare ca mine, un fel de sef de trib, m-a dat afara din tribul sau, numai pentru ca m-am revoltat impotriva tacticilor lui dictatoriale. Si ca sa-mi bage mintile in cap, mi-a dat si o palma odata cu instiintarea de concediere. M-am dus plangand acasa, unde m-a luat tata in primire. M-a intrebat de ce plang si a ascultat tot ce i-am povestit. Pana sa nu mai dau eu apa la soricei si-a fumat linistit tigara, apoi m-a luat de brat, s-a uitat in ochisorii mei si mi-a spus, plin de manie:
-Du-te si joaca-te cu cine vrei, cand vrei si unde vrei tu! Daca baiatul ala se mai ia de tine, pana sa faca el primul gest, tu da-i un pumn fix in nas. Poti face asta!
Eu m-am dus inapoi in parc, atat de convinsa si de sigura de forta mea (care probabil ca mi se citea pe fata), incat seful de trib a facut some steps back.
Asta nu inseamna ca ceva mai tarziu, pe cand eram in clasa a cincea, aplicand aceeasi tactica, nu mi-am luat un mare pumn in barba de la un prost mai mare ca mine. L-am privit in ochi, nu am plans, nu am schitat nici un gest, nu l-am parat, nu l-am reclamat, ci am notat-o ca pe o lectie de viata.

duminică, 6 ianuarie 2013

Concluzie



In prima zi, in globul magic, am vazut patru femei: tanara, matura si batrana. Pe a patra scria “Romania TV”. Pana sa le vad, puteam sa jur ca sunt femeie si ca sunt romanca, dar nu, nu sunt. Nici una, nici alta. Apoi am vazut o Doamna si un Domna care au zis ca sa nu ne necajim, pentru ca in Romania traiesc trei categorii de oameni: oameni, oameni si oameni. Ce bine, am zis, sunt om. De fapt, oama. Apoi a aparut o oama care a zis: "oamenii, indignati de faptul ca vaduva a fost alba si nicidecum neagra, au strigat rusine! praf si pulbere!"etc etc.
Nah, ca nici om si nici oama nu sunt! Apoi am deconectat globul magic de la sursa. Intunericul lui mi-a devenit oglinda. M-am privit si am zis: palarie nu am, broboada nici atat, bigudiuri nu folosesc si nici nu ma intind cu placa, deci da, asa este, sunt un Cap Gol.


sâmbătă, 5 ianuarie 2013

vineri, 4 ianuarie 2013

Free Of Charge

Am fixat sagetica pe X-ul din susul dreptei si am apasat. Tocmai ce terminasem de baut cafeaua si ma pregateam pentru o suma de drumuri pe care le aveam de mers si ce purtau cu ele o suma de treburi de rezolvat. Treburi care devenisera ale mele odata ce mi-am asumat rezolvarea lor.
      1. Viata unui om este o suma cu paranteze mici, cu paranteze mari si acolade.
Odata cu fereastra virtuala am inchis si ochii imaginatiei si i-am deschis pe cei de sange.
      2. Am un respect deosebit pentru sangele meu si am EGOUL in sange.
Dap, aceasta este realitatea, am gandit privind la si prin  fereastra livingului meu. O realitate incremenita in proiect, un tablou, o poza, avand ca unic element de unduire, vantul.
      3. Jelitul tau m-a lasat rece. Mustrarea mea sper sa te doara!
Ceva s-a intamplat. A fost ca un declic, ca o deconectare de la reteaua de alimentare, de la sursa. Ochii mei de sange s-au inchis si mi s-au deschis cei ai mintii. Subconstientul meu a inceput sa planga, aducand cu lacrimile lui si dand afara memoria unui bagaj de inconstient ce nu era al meu. Capete de cristal s-au facut tandari, iar din praful lor au crescut pasari si flori si struguri.
      4. In corzi. O coarda. Si coarda sensibila.
Rezumatul acestei povesti este o chestiune de soft. Un soft proiectat astfel incat sa dea eroare atunci cand iti este lumea mai draga, un soft ce-a avut la baza si a fost construit pe intentii bune.
      5. Drumul spre iad.
Sau cum este sa muti muntii. Mutarea muntilor la oras a inceput odata cu mineritul si cariera. Atunci a fost jupuit de viu si i s-au scos maruntaiele muntelui, si din ele s-au inaltat blocuri si turnuri si culmi de gunoaie, numite dupa chipul si asemanarea creatorilor lor, gropi.
       6. Vanare de vant.
“Tataie None” (ghilimele, pentru ca nu a fost tataiele meu) a fost toata viata lui cioban. Pastorea oile in Arges, prin munti. Cata vreme oile pasteau “iarba asta grasa”, el citea biblia si isi nota printre randuri, propriile ganduri si impresii. Despre biserica si preotul din sat credea ca sunt niste erori. Ca de soft.
Cand l-am cunoscut, Tataie None era stramb de viata pe care o dusese prin munti, dar judeca drept. Era un om spiritual, intelept, plin de umor si bun simt. Una dintre povestile lui era cea din timpul uceniciei sale, pe care si-o facuse undeva prin Dobrogea. S-a indragostit de ea inca de la prima vedere si inca ii era dor de ses, despre care spunea ca este un taram al fagaduintei, al orizontului larg si atotcuprinzator si al unei perspective generoase. Spre deosebire de munte, care multe capcane ascunde in masivitatea lui…chei, vai, stramtori, grote, pesteri, ascunzisuri.
Eh, ce-ar fi daca s-ar inventa odata si softul ala care, in urma unui click, cladit in baza principiilor sanatoase ale reglarii conturilor precum si pe cel al vaselor comunicante, sa tranforme si muntele si marea in ses, iar surplusul de creste sa fie exportat pe luna, ca le-o fi si lunaticilor sete.
      7. Fara foc nu iese fum.

marți, 1 ianuarie 2013

Pret de un click



In seara lui 30 am vazut, la Antena 3, “Pustnicii Romaniei-Intre Cer si Pamant” un reportaj  de Carmen Avram. Am vazut atat cat trebuia sa vad, suficient cat sa ma convinga sa-l urmaresc pana la final. Vazandu-l, am trait senzatia ca pentru mine a fost realizat si difuzat, exact in momentul in care chiar aveam nevoie de un semn. Din faptele relatate de insusi eroii acestor povesti si prezentate la TV, una mi-a fost povestita mie. Aceea unde pusticul vorbea despre visul pe care il avusese si in care Dumnezeu i-a deschis ochii asupra greselii sale de interpretare a unui vis de mai inainte, un vis in care un pui de cioara aflat in nevoie, era ajutat de un soim. Spunea pusticul ca a gresit atunci cand a urmat pilda puiului de cioara si ca semnul de la Dumnezeu, dat lui, fusese ca trebuie sa fie soim si sa-si ajute semenii, nu sa se izoleze de acestia si sa ceara ajutor.
Urmarind povestea lor, am simtit, dupa atata amar de vreme, ca pot crede iar in Dumnezeu si astfel mi-a aratat El ca am gresit atunci cand am urmat pilda soimului de era gata gata sa ma devoreze ciorile cu totul, invatand astfel lectia despre cum sa duci o viata de pustnic, traind totusi printre oameni, in mijlocul unei societati demente.
Am zambit, am inchis tv-ul si am adormit. Nu va mai spun ce-am visat, nu pentru ca nu ar fi frumos, dar pentru ca v-am spus deja :)
La urma urmei a avut dreptate Andrei Gheorghe atunci cand a zis ca e OK ca la televizor sa se difuzeze emisiuni intr-un spectru complet de moralitate si bun simt, cu limite cuprinse de la minus la plus infinit, si ca atat totul cat si nimicul sunt la pret de un click.

Mai, eu nu stiu de ce zic scriitorii si romanierii-am auzit despre asta cu ocazia lansarii unui roman, din partea unui critic-ca e mai usor sa scrii poezie si ca munca unui romancier e o truda grea, un travaliu dureros blablabla. Eu scriu ca si cum stranut. Hapciu, si din mucii care mi-au sarit pe monitor, prinde forma si fond, textul. Ultima data cand s-a intamplat a iesit asta:



Anu-i nou, dar veche-s toata



Sunt ciufulita, am ochii lipiti de somn si nu m-am spalat pe dinti. Sunt murdara, pentru ca aseara, pe cand imi doream sa ma primenesc cu ocazia Anului Nou, cei de la radet si-au dorit altceva pentru mine. Ar fi trebuit sa ma astept la asa ceva, doar a devenit o traditie ca in dupa amiaza zilei de 31 decembrie, apa calda sa aiba un aspect de nuantator pentru par roscat. Macar daca era ceva mai castanie, ma amageam ca ma balacesc in cafea.
Si iata ca pentru a nustiucata oara, speranta mi-a tras teapa, fiindca da, asa este, am sperat si mi-am dorit ca anul acesta sa nu se repete aceeasi figura. In fine, am umplut cada, am pus in cafeaua aia niste spuma, cat sa-i dea un aspect de capucino, si m-am scufundat in ea, cu par cu tot, si unicul gand ce-am gandit atunci si acolo a fost (citez din memorie) “de treci codrii de arama de departe vezi albind si-auzi mandra glasuire a padurii de argint” …Dracul stie al cui a fost, de fapt, gandul acela bun, fiindca al meu se gandea la traditii, la jandarmi, berbeci si Ruginoasa.
Prosopul meu fusese alb, dar dupa ce-am iesit din baie si m-am sters pe el, prinsese un aspect de cafea cu lapte. M-am amagit ca tocmai am iesit de la solar, m-am imbracat in hainele cele noi, nou accesorizate, m-am parfumat cu un parfum, desi vechi, totusi nou si m-am lasat in voia celorlati, care si-au dorit pentru ei, deci si pentru mine, cu totul altceva decat imi dorisem eu pentru noaptea dintre ani, si numai pentru mine.
Well, m-am suit in masina care a venit sa ma ia de la scara, mi-am lasat haina de exterior la garderoba, m-am asezat la masa special pregatita, am baut, am fumat, am mancat si am dansat atat cat m-au tinut pantofii. Atunci cand nu m-au mai tinut, m-am descaltat, condamnadu-ma astfel la imobilizari in pozitia “cu picioarele sub masa” ca nu cumva sa-I inoportunez pe ceilalti, ocazie cu care am descoperit ca jumatatea mea de sus danseaza mai bine fara jumatatea mea de jos.
Asta doar pana cand, pe muzica si versurile lui Radu Gyr, m-am ridicat si am umblat, dar in pas de vals. “Vezi, imi zise doamna din dreapta mea, cu care dezbatusem pana atunci tema poeziei legionare (bine, nu eu, ci ei, ceilalti) e bine ca atunci cand nu stii ce vrei, sa-i lasi pe altii sa vrea pentru tine!”. Si cand ma gandesc ca tot ce-am vrut a fost sa-mi imbrac blugii, sa-mi incalt mocasinii, sa ies in strada, sa cant, sa dansez si cand aveam sa obosesc de toate acestea, sa vin acasa, sa gust ceva si sa dorm.