joi, 28 februarie 2013

Chimie


Cand eram in liceu nu chiuleam de la ore doar ca sa fumam, stand pe banca din fundul curtii, special adusa acolo de inaintasii nostri, chiulangii ca si noi, urmasii lor.
Mai chiuleam si ca sa mancam cirese din livada de la Ozana. Odata am chiulit ca sa mancam omleta cu de toate la colega noastra de la Matei Ambrozie si sa ne uitam la funerariile lui Brejnev. O fi fost Bresnev, cu “s” ? Mai chiuleam noi si ca sa mergem la strand, pe IOR. Odata mi-am cumparat un costum de baie dintr-un material albastru.
 Era un costum intreg. Si doar ma probasem cu el acasa, dar nici nu-mi imaginam ca, pus un lumina zilei, capata o transparenta coplesitoare. Pe care nu mi-as fi asumat-o daca as fi constientizat-o.
Si iata-ma in toata splendoara transparentei mele adolescentine, stand la soare, plimbandu-ma si inotand in lac fara sa-mi explic de ce Sorin, un tip de felul lui foarte obraznic, ma privea, lasa privirea in jos si ofta.  Tipul tocmai castigase un pariu cu viata si o cucerise pe Irina, una dintre batoasele clasei. O purta cu el ca pe un trofeu. I-a devenit sotie. Printre gemetele lui si privirile dezaprobatoare ale Irinei ma intreba de unde am costumul albastru.
I-am raspuns cu nonsanlanta ca de la un magazin de vis-a vis  de Gara de Nord, aproape de locul unde isi avea capatul tramvaiul 27, tramvaiul care unea doua puncte nevralgige ale Bucurestiului meu de atunci si in care, timp de patru ani, mi-am imaginat eu, dimineata de dimineata, cum o sa fie cand o sa fiu eu om mare. Cu aceeasi nonsalanta de care ma acuza profa de gramatica pe cand eram in clasa a cincea si improvizam de numa numa o analiza sintactico-morfologica pe un text scris cu creta pe tabla. Si despre care habar nu aveam nimic, fiindca imi petrecusem ziua de dinainte, visand la toate nevisatele si pentru care m-am ales cu un patru cat mine de mare :)

marți, 26 februarie 2013

Rol

Încep acum o poveste, îmi iau şi rindeaua. Nu ştiu ce să fac cu ea, dar mi-e mai aproape decât o bormaşină. Precis că, la timpul ei, va transforma un baobab într-un creion fermecat. Mă veţi întreba ”merită foaia albă un astfel de sacrificiu?” şi vă voi răspunde într-un cuvânt: irefutabil. Voi pune apoi punct pe semnul exclamării, spunându-vă că albul la fel de bine poate fi neaua ninsă pe întuneric, în rânduri liniate, aliniate la margini de foaie, pe marginea unei ferestre, însa cel mai sigur că rînduneaua se desprinde şi se înalţă din cititul printre rânduri, pentru că:

 In primul rand ca…

“Bobolina primi o comanda de apa vie de la fantana aviatorilor, numita asa, codificat, de catre Batranul Pescar numai ca sa-l impiedice pe Vanatorul de Lemn sa mai ucida Marea Balena de la DiKa. Dornica sa o onoreze cat mai prompt, se sui in caleasca ei condusa de Veveritoiul O., in costumul lui de vizitiu, si-l ruga sa mane caii ca vantul si ca gandul.
Cum aflase Bobolina de fantana asta si cum ajunse la ea, doar nu era fraiera sa spuna!
Odata ajunsa, se umplu ea cu apa cat sa onoreze intreaga comanda si cat sa-i mai si ramana, apoi ii ceru vizitiului sa o conduca inapoi spre casa. Acesta nu avu nimic impotriva sa faca asta, dar ii spuse este nevoit sa vireze la stanga, la Sosea, ca sa-i recupereze pe Lex 16 si pe Lex 27, lasati pentru a fi primeniti si reincarcati de catre profesionistii de la Save Computers.
Dar deja Bobolina nu mai era atenta nici la vizitiu si nici la drum, ci la cei doi inaripati ce-i ciripeau pe la urechi.
In dreapta, Pricolosul de la Arsenal, o avertiza de zor ca urmeaza sa treaca prin Valea Plangerii. Acelasi Pricomigdal care il certase mai devreme pe Kogalniceanu ca sta cu stangul in fata, pe Isus ca si-a lasat femeia si copilul sa pribegeasca singuri prin lume, cat el se afla la cursurile de mers pe apa si de suire la cer. Da, da! Pricondurul de l-a luat la misto pe Manole pentru ca si-a bagat picioarele in apa lui numai ca sa se joace el de-a Icar, nereusind decat sa-si faca freza in putul sapat astfel in curte.
Biata Bobolina credea ca moare si invie! L-ar fi alungat ea de mult pe Pricondorul asta daca, in nemernicia lui, nu o mai musca din cand in cand de urechiusa. Dar tocmai de la muscatura i s-a tras Pricolacului, cand, luat de val, a uitat ce face el acolo si care era scopul lui.
Profitand atunci de slabiciunea-i, Bobolina reusi sa-l auda in urechea ei stanga si pe Pitosmokin, care o linistea, spunandu-i:
-Vezi, draga mea, daca ti-ai lepadat tocurile cui si te-ai incaltat de la Converse, seria BA nr. 55515552? Acum te poti simti ca acasa oriunde in lume, indiferent daca Lex16 si Lex 27 s-ar fi aflat la servisul din Panduri 44, langa I.G.Duca, la Iuliu Maniu 65, sau la Kogalniceanu nr 8.
Abia atunci observa Bobolina ca, pe cand vizitiul intrase la Save Computers, caleasca lor fusese blocata de un DODGE Nitro de culoare inchisa, cu numele de 69KWG si care, desi avea loc suficient in spate, a tinut neaprat sa stea in fata. Norocul lor ca soferul Fiatului Albea de culoare albastru indigo, pe numele lui, 25RGD, era super civilizat si a parcat regulamentar in spatele lor, lasand loc suficient pentru a iesi fara ca sa fii obligat sa faci multe manevre.
Sa vada el, prostul asta, daca l-o invata ea vreodata pe el tabla inmultirii!
-Ovidiuuuuuuu, vino sa ma scoti! tipa Bobolina ca din gaura de boa. Ucenicul Pricolos s-a incurcat printre personajele tale, deplasandu-ne si pe noi, sau poate doar multiplicandu-eeeeee!!!

Acesta este un plagiat, dar unul de finete, de aceea trebuie tratat ca atare. Este un soi de Andrei Pavel in pantofii lui Michael Jordan, sau ca si cum Andreea s-a luat de mana cu Tudor, in timp ce Raicu si Chirila au luat leapsa de la Sweetdreams. Asa ca cine nu intelege, sa treaca frumusel in banca lui, sa ia abecedarul si sa buchiseasca.”

In al doilea rand ca…

“Fac prezenta. Ceva era lipsa la apel. Dar ce? Incep imediat a-mi inventaria depozitul. Dar nu inainte de a inchide usa si de a lipi anuntul “Inchis pentru inventar”. Dau o tura. Situatia se prezenta in roz.
"Celula mea mai e asta?"
Nici nu trasez bine semnul intrebarii, ca m-am si trezit in cap cu Lacrima lui Ovidiu. Ala de 12 ani. Pai ce mama dracului, doar ei, doar ei si eu nu? Niciodata, eu nu? Iau o unitate de masura si incep a-mi cuantifica gradele, pana am vazut alb in fata ochilor si pana mi-a sunat ceasul desteptarii.
Man, o pauza!
"Numai recreatie e-n capul tau! Treci la tabla, se rasti la mine vocea, si fa bine si calculeaza cat fac radical in baza doi dintr-o pelerina kaki pe timp de ploaie!"

Si toate acestea din vina medicului curant. Sau de familie. Coborai la prima, care se dovedi a fi fost si ultima. Cautam un loc propice meditatiei, dorindu-mi, mai mult decat orice, nu sa ma loveasca o masina, dar in mod sigur o revelatie. Ceva care sa ma ajute sa ies din tot acel material grotesc, ca un fel de piele intoarsa.
Nimic mai simplu, totul este sa-ti doresti. Fara nici o grija pentru faptul ca am iesit lipsa la inventar cu –(minus) 2 (doi) neuroni. Prinde orbul, scoate-i ochii. Sau era hotul?
Am inceput sa plang. Ce altceva? Apoi mi-am facut ordine prin dulap, la capitolul genti. La genti stau foarte bine in comparatie cu neuronii. Am un gentoi rosu si cu roti negre din piele de camiloi. O geanta ocra, ma rog, galbena, din piele de dromadera. Si un geamantan (de genul neutru), portocalui din piele de struto-camila. De cand am fost eu in Tunisia. Noi. Dar ce, doar eu?”

In al treilea rand ca…

Unde nici Padurea Neagra nu e Mare, nici ARCA nu e barca si nici Dunarea nu mai este pe valuri, ci albastra ca speranta. In rest nu mai stiu ce sa zic in afara faptului ca zmeoaicele nu stau la coada. Ma rog, nu stiu celelalte zmeoaice cum fac si dreg, dar eu la coada nu stau. Mai stau cateodata la rand, dar doar asa, pentru impresia artistica si cu scopul de a-l imbratisa pe creator :)

In al catelea rand ca…

Slavul ala amestecase toate culorile. Ii trecuse lui prin minte sa deseneze fluturasi si sa umple spatiul gol dintre randurile partiturii, cu ei….

Si in ultimul rand ca…

Am iesit in balconul hotelului. Undeva in stanga era marea. O simteam. Ii simteam mirosul. Buzele mele erau deja sarate de gustul ei, dar nu o vedeam. Nu o mai vazusem de cand se camuflase imbracand camasa intunericului.
Partea dreapta a ceea ce in gluma numeam Nava Amiral, venea in contrast cu partea ei de vis a vis. Farul. Ma recunosteam in miezul beznei ca in propriul interior din care totusi am iesit, pornind in cautarea unei scantei. Nu cautam scanteia doar fiindca ma obisnuisem sa ma multumesc cu putin, dar pentru ca exceptand putinul despre care vorbesc, restul totului ardea deja odata cu mine.
Din locul pe care in mod conventional pana atunci l-as fi numit “inainte”, am vazut dintele demonului dezvelit de zambetul acestuia ce anunta miezul noptii si care s-a stins imediat ce si-a indeplinit scopul.
Bajbaind prin intuneric, mainile mele au devenit ochii mei si prin ele am vazut, mangaind zidul, ceea ce nici un graffer nu ar fi reusit sa descrie in fanteziile-i puse in forma, oricat de colorate ar fi fost ele.
Am plutit prin intuneric pana am ajuns la ultima sa treapta, dincolo de care si totul si  nimicul isi pierdeau sensul si rostul, cata vreme deveneau confundabile. M-am asezat, dar nu inainte de a ma dezveli pana la goliciunea invizibilitatii mele de pana atunci. M-am asezat, mi-am cuprins genunchii cu bratele si mi-am sprijinit fruntea pe ei. Am oftat si m-am abandonat ideii de inutilitate.
Asa m-a intalnit lumina cand prima sa raza a ajuns la mine. Aproape ca nu ma vazuse, focusata fiind pe si angajata in urmarirea trecatorului ce se luase la intrecere cu el insusi. Sau poate cu umbra lui. Nici nu stiu acum daca cel ce mi s-a asezat aproape a fost gandul meu ce scanteia sau scanteia ce mi-a reaprins gandul ca poate nici eu si nici totul nu suntem tocmai pierduti.
Am sperat si mi-am dorit sa fie acolo doar pentru mine si pentru a imparti cu mine sarea marii cu gust de buze, dar n-a fost sa fie. Tipul parea interesat de scama de pe umar, de fulgul ce candva fusese pana de Acvila, un stilou fermecat pe care era suficient sa-l atingi si deveneai un scriitor monstruos de bun.”

luni, 25 februarie 2013

Vraiste

Judecand dupa mizeria din casa, am castigat Oscarul. Pentru rolul de cea mai lenesa femeie harnica.(punct)

sâmbătă, 23 februarie 2013

Scara



-Tot înainte! zise d-l Dinu, vecinul meu, joi seară pe când îi scriam chitanța pentru plata întreținerii pe luna ianuarie 201_+ fond de reparații.
-Depinde de ce anume înțelegem prin “înainte”, d-le Dinu, zic. Înainte în viitor sau înainte în trecut?
-Cu mine n-o să vă certați niciodată, domniță, știți lucrul acesta, fu replica lui.
-Dar de ce ne-am certa noi doi, d-le Dinu, nu avem nici un motiv să ne certăm.
Mă gândeam că eu aș merge înainte în trecut. În anul 1984, la cei 19 ani ai mei, imediat dupa bac și nu aș mai repeta nimic, dar nimic din toate făcutele de până acum. În privința asta ne-am pus de acord, și începutul și sfârșitul au ca punct de referință actul pe care, în prezența martorilor, semnezi de bună voie și nesilit de nimeni, un angajament pe viață. Angajamentul.
-Așa e, își dădu acordul și d-na Menciu, vecina mea de la scara 4, care până atunci mă certa că de ce scara ei nu este la fel de frumoasa ca celelalte două scări, unde două femei frumoase și-au pus în operă talentele organizatorice și de design, una pe banii ei și una pe banii comunității.
- Copilul care nu plânge…., veni replica d-lui Dinu, cu un citat din înțelepciunea populară cu autor necunoscut.
-Așa e, zise d-na Menciu, o bătrână din naștere, fără copil, iar eu am gândit despre ea că e cazul să-i tai chitanța și s-o las să plece, deoarece începea să mă agaseze ba cu nedumeririle, ba cu certitudinile ei.
În realitate îi tăiam chitanța, dar în suprarealitate ori în paralelorealitate, nu știu, îmi scriam cererea de eliberare necondiționată. Mă gândeam că am scris și eu câteva cărți, dacă este să adun tot ce-am scris pe forum, pe blog, la bloc sau pe facebook. Cărți citite, judecând după reacția cititorilor.
În biroul casieriei de la etajul 1 al scarii 3 auzeam tăcerea. N-a fost nimeni care să îmi poata răspunde la întrebarea “unde este ghișeul la care oamenii liberi își pot depune cererea de eliberare”. La radio cânta Direcția 5 iar eu citeam dintr-o carte scrisă de un complex de autori, de la pagina 186.

“Maestre, ce pot să fac pentru dumneavoastră?
Și chiar dacă întrebarea pare tâmpită, tâmpită tare-și chiar e tâmpită rău, omul rămâne înmărmurit și apoi, răspunde:
-De unde știi că sunt Maestru?”

La pagina asta am închis cartea. Înapoi la 1984. Mi-am început călătoria în timp promițându-mi că nu uit nimic din tot. Pentru că dacă aș uita, m-aș afla în pericol să repet aceleași greșeli, ori asta m-ar face să fiu inimaginabil de tâmpită. Nescuzabil de tâmpită. Impardonabil de tâmpită câtă vreme i-aș pierde astfel timpul și răbdarea lui Dumnezeu cerându-i o a doua șansă pe care s-o duc, în final, la unul și același numitor comun al unuia și aceluiași deznodământ. Da, merit încă o viață, mi-am început pledoaria pentru ea. Nici începutul și nici sfărșitul acesteia nu au importanță sau relevanță, ci miezul, suma nimicului de zi cu zi. Totul.

“-Aveți din aia, continua el, o…cum se zice, un cerc interior.
……………………………………………………………………………………………
De unde știi că sunt Marele Maestru al Cercului Interior?”

duminică, 17 februarie 2013

Epistola lui Ani către Neant



Eu, una, n-am nimic împotrivă ca moșul ăsta de-l propuneți dumneavoastră să fie papa, d-le Aldea, dar mă gândesc că Biserica se află într-o gravă eroare și dezechilibru. Oamenii, prin reprezentanții sexului lor papal, au greșit când au comis Marea Schismă, rupând Biserica în două, și o parte și cealaltă revendicând dreptul de reprezentant al părții luminoase a lui Dumnezeu. Domnule, Dumnezeu este și lumină și întuneric, Dumnezeu este Unul. Deci și Drac.
Asadar, repet, îl pot recunoaște pe moș ca papă pe lumină, dar vă propun pe dumneavoastră ca reprezentant al sexului dumnezeiesc pe întuneric. Un argument forte ar fi că, cel puțin d.p.d.v. iconografic, arătați al dracului de bine.
Cu respect, o potențială enoriașă. Drăcoasă.
Dragă Ani, eu tot încerc să ies din întuneric, și tu ții să mă bagi la loc. Mă opun, iconografic vb...
Ei bine, facă-se voia ta.

Mulțumesc, Domnilor! Trebuie să vă spun că am mai primit tot atâția “îmi place”pe facebook doar când i-am scris lui Mugur Grosu că, iconografic vorbind (deși îl vedeam pentru prima oară) Marlboro Man poate fi concediat și că dincolo de cămașa lui se vede marea :).
Well, Vlad, dacă tu nu vrei, poate vrea Silviu, care se poate da drept Pavel. S-ar face astfel o reparație pe linie de succesiune, Petru dovedind, prin moștenitorii săi, că nu a fost în firea lui/lor atunci când a schimbat sensul și înțelesul unei metafore. Iată motivul pentru care am ajuns să iubesc romengleza, fiindcă referitor la rock, nu există nici un dubiu.
Profeția era despre a avea sau a nu avea păr pe limbă. Nu te prindeai din prima de faptul că ghidușia cu testul de IQ era de fapt o capcană în plasa căreia dacă picai, trebuia să ieși la tablă și să scrii până îți intra în capul ăla sec, propoziția ce avea că parte principală plopul, ca parte secundară, micșuneaua și ca miez ideea că negrul nu slăbește, ci înalță în aceeași măsură în care dovedești slăbiciune pentru pletoși. Ca părul din imagine.





miercuri, 13 februarie 2013

Felicitarile, masa si dansul



Ce inseamna sa ai mai multe personalitati. Dupa cum observi, aceasta nu este o intrebare. Acesta este un raspuns. Am ajuns la el punandu-ma la incercare si facand un exercitiu. Imi place sa exersez, prefer sa exersez decat sa ajung sa-mi pun probleme. Matematic vorbind.
Bunaoara, ultimul meu exercitiu s-a desfasurat in jurul unui scaun. Si pentru ca limba romana este daruita prin ambiguitate, ii voi spune chair, chaise, stuhl, silla. Scaunul acela era o mostenire, era insasi imaginea mostenirii, conceptul, ideea, definitia mostenirii.
M-am asezat pe scaun cu un scop precis, cu mijloace oneste si cu gandul bun. Dintr-un foc trei personalitati. Trei in una. Trei Doamne, toate trei: mama, sotia si romanca.
Intre scaunul pe care ma asezasem si celelalte personalitati, am trasat o linie de demarcatie careia i-am dat forma unei mese. Astfel, masa a devenit terenul de joc, teatrul de razboi, campul lui marte, scena, studioul, loja unde celelalte personalitati au avut a se confrunta cu cele trei Doamne.

Prima personalitate care s-a prezentat la interviu a fost si prima personalitate care mi-a scuipat in cap, de la prima vedere, primele coji ale semintelor de scandal cu care fusese hranit inca din viata intrauterina. Ma ameninta cu indexul drept, in timp ce maraia pe un ton variabil si crescator pana la latrat. La primul lui ham, abia daca am simtit ceva miscand inauntrul meu. La al doilea lui ham ham, am simtit cum creste. La al treilea ham ham ham, eram deja catea. Am latrat si astfel, la primul meu bow wow, masculul alfa a plecat cu coada intre picioare. Acum, ca ne-am marcat teritoriul, suntem buni vecini.

A doua personalitate a fost o closca. Am batut-o la scor, cu 2 la 1. I-am avut de partea mea pe Horia si Crisan. Nici acum nu a inteles ce i s-a intamplat, dar important e ca se simte bine. Implicit si eu. De cate ori se intampla sa ne intalnim, pastram distanta regulamentara: o lungimea de nas al ei, doua lungimi de nas ale mele.

A treia personalitate a fost din regnul intelectual. Imi dicta ceea ce avea ea de zis, sprijinindu-se de un ton rugos, pedagogic, metodic si cu constiinta lucrului teapan, durabil, rigid si frigid. Am incercat sa-i raspund cu aceeasi moneda. N-am resusit.
Am reusit in schimb sa-i povestesc “The Forgotten”. Intotdeauna mi-a placut Julianne Moore. Mi s-a potrivit rolul ei. Asa de bine, incat am ajuns la un consens referitor la binefacerile aplicatiei de loc, timp si mod al constructiei lingvistice “Scoala, gazda, nu dormi!”. Restul molozului de cunoastere i-au iesit prin ochi, avand forma si continutul unor lacrimi de recunoastere.
Doamna fusese doar intoxicata, nu si otravita. Probabil ca de mare ajutor mi-a fost faptul ca intre timp mi-am ales eu scaunul, dand la gunoi incarcatura mostenirii inscaunata pana atunci, intr-un obiect. I-am zis Doamnei la despartire: “pamflet a fost Ingeri in America. Asta e pe bune.” Si i-am facut cu ochiul. Doamna a inteles ca am niste tulburari de personalitate si m-a lasat in pace cu gargaunii ei de intelectuala.
E misto sa faci pe prostul atunci cand esti luat de prost.

A patra sunt eu, femeia. Aproape ca uitasem de ea. Some fucking personality :P.

marți, 12 februarie 2013

A vorbi



Nu sunt singura, am oameni in jurul meu, am oameni aproape. Nu sunt singura, dar nu am cu cine vorbi. Pentru ca ceea ce am eu de zis nu intereseaza pe nimeni, iar ceea ce au ei de zis, pur si simplu ma plictiseste.
Pe copii am incetat de buna vreme sa-i mai dadacesc, sa-i mai indrum sau sa le explic. Le-am lasat libertatea de a descoperi ei lumea. Le mai raspund la cate o intrebare, dar numai atunci cand ei vor sa stie parerea mea, sa stie ce cred eu despre ceva anume. Mai bine sa ma judece ei pentru ca nu le-am spus ceea ce stiam, decat sa-mi reproseze vreodata ca le-am bagat in cap molozul civilizatiei si al societatii in care traim.
Sotul este pasionat de documentaristica si de hrana de zi cu zi. “Noi ce mancam azi” este strigatul de lupta cu care isi incepe ziua. E ceva fiesc si natural si e unul dintre rarele noastre subiecte de discutie. Documentaristica este un domeniu ce nu-si gaseste locul in memoria ram-lui meu, de aceea ma surprind adeseori cand imi vorbeste despre ce a mai citit sau ce film a mai vizionat, dedublandu-ma si parasindu-ma. Trupul meu e acolo, cu el, dar eu ma refugiez in gandurile mele. Si vorbesc cu ele. Gandurile mele imi sunt cel mai bun partener de dialog. Dupa ce ajungem la un consens, mi le astern pe hartie, pe blog, pe forum sau pe facebook. Nu mi-am dorit sa devin scriitoare, dar mi-am dorit ca macar un gand de-al meu sa-si gaseasca astfel perechea. Da, n-am renuntat inca la credinta intru gandul pereche.
In fine, revenind printre oameni, am adeseori senzatia ca sunt invadata de gandurile unora sau ale altora, ganduri insingurate si dornice de vorba. Ganduri tacute, ganduri negjlijate, ganduri uitate de cei carora le apartin, doar pentru ca acestia vorbesc. Vorbesc mult, prost si fara rost. Unele astfel de ganduri sunt intr-atat de agasate de nepasarea alor lor, incat pur si simplu ma umplu de nervi. Ma cert cu ele si cateodata le impac, dar cu unele nu ajung la nici un rezultat. Si nici nu le pot goni, fiindca nu vor sa plece, pentru ca, imi zic ele, mai bine o cearta zdravana decat zgomotul unei taceri.
Bunaoara ieri, pe cand am trecut prin ultimul astfel de taifun de ganduri nevorbite, ca sa-mi pot pastra echilibrul aparentei, m-am apucat sa-mi fac curat in bucatarie. Fiecare placa de faianta are acum chipul unui gand impacat, fiecare ochi de aragaz, fiecare placa de lemn are chipul unui gand impacat, fiecare sticla pe care am sters-o de praf are chipul unui gand impacat fiecare pahar pe care l-am spalat are chipul unui gand impacat.
Numai oglinda parea ca oglindeste in ea chipul unui gand ilustrat.

A canta



 Nici n-am terminat bine de zis ceea ce am avut de zis, ca s-a si asternut linistea. O liniste cum nu-mi amintesc sa mai fi auzit. Era linstea din timpul furtunii. Turbulenta atacului psi pusese atata presiune pe materia mea cenusie, atat de intensa era apasarea pe neuronul patrat, incat creierul mi s-a pietrificat. Sunt un  craniu de cristal. Huh…am tras cu ochiul si cu urechea pe dinauntru si mi-am vazut viitorul: exista viata dupa moarte! Fuck, exista viata dupa morti. Dupa moarte sa spuna ei daca exista viata si cum e ea. Ei, cei care stiu. 


duminică, 10 februarie 2013

A "concluziona"

Din epistola lui Animari catre Daniel: "nu cred ca esti un mincinos, cred ca esti o minciuna."
Argument: Banii. Banii nu m-au mintit niciodata, nu au profitat de mine, banii nu m-au furat, nu m-au chinuit, nu m-au batjocorit, banii nu m-au urat, nu m-au tradat, nu m-au inselat si nici nu mi-au inselat asteptarile. Banii nu m-au patimit asa cum am patimit iubind pe Dumnezeu, pe aproape si pe semeni".

Hai, buna dimineata, Mugur! :)

sâmbătă, 9 februarie 2013

A pricinui



Cartea este un paravan. De aceea paravanul are forma unei biblioteci. Te ascunzi in spatele ei si te uiti la ea. Te uiti nu ca mata in calendar sau curca in lemne, ci te uiti, te uiti, fiindca o carte se citeste cu mintea, iar mintea omului are tendinte imperialiste. Pune stapanire pe tot, pe chimia ta, pe fizica si fizicul tau, pe materia ta. Ori fara carapacea ta de materie, esti doar o minte expandata. Si atat. Si ti-o iei, fiindca mintea ce te crezi ca esti, nu misca un deget pentru tine atunci cand ai nevoie de ea. Si ai nevoie de ea, atunci cand te confrunti cu o minte in carapacea ei.
Cartea este un paravan la adapostul caruia daca te uiti, esti mort. Si chiar daca mai misti un deget din cand in cand, doar ca sa dai pagina, asta nu inseamna ca misti in front.
Cartea este ca o transee in care te refugiezi. Transeea are rostul ei, dar vine un moment cand, chiar daca nu ai declansat tu atacul, va trebui sa iesi si sa ripostezi, sa te aperi, sa lupti. Altfel, transeea iti va fi mormant.
Filmul este actiune. Filmul are actori, regizori, scenaristi, figuranti, operatori samd samd. Filmul are mai mult decat o minte. Filmul are echipa. Filmul are materie. Filmul are material. Filmul este miscare.
Iar viata, oh, viata….viata este, viata este ca si cum, viata e…stie careva ce este viata?

A strănuta



Replica dintr-un film american, Nord American: “Pregateste-te pentru ce-i mai bun si asteapta-te la ce-i mai rau”. Ete, pix!
Bai providenta, ia nu-ti mai exersa tu spiritual ludic de pielea mea, doar pentru ca o vezi dublu, adica la a doua tinerete, ca nici prin minte nu-ti trece ce miez e implielitat in ea. In pielea mea! Ca daca ma joc eu cu tine, nici Gaia nu te mai ia. Si o sa ramai mereu nedansata.
Nu joc filmul pe o carte.


miercuri, 6 februarie 2013

A dansa



Ma mai inclin cateodata in fata prostiei omenesti… Sfanta Prostie Omeneasca.
Dar asta numai ca ramasita a unui vechi cult pagan (pătimaș, sălbatic, cumplit) de pe vremea cand ma aruncam la Pamant, zdrobita de frumusetea zonelor balneoclimaterice, sau pe cand ma inaltam cu balonul, survoland marea, muntii, dealurile, campiile, raurile, izvoarele, padurile, sau pe cand priveam admirand cei trei pui de labrador expusi spre vanzare in dreptul Mega Image, de la balconul meu ce da spre nord, nord-est, sau de pe vremea cand ma pregateam pentru balul absolventilor, sau de pe vremea cand ma indemna inima sa plec din Balcani in Baltimore sau macar la Balaton sau in Baleare, sau pur si simplu in codru, unde sa vorbesc cu brazii si cu platanii si cu castanii despre echo…eco.

Domnule Eco, Domnule Poe, Will,

Trebuie sa stiti ca ridurile de la ochi si cuta dintre spancene sunt de pe vremea cand  ma munceam sa descifrez scrisul poetului, scris intr-o perioada de adanci privatiuni de inspiratie cauzate de inca neinventatul internet, scris adresat ochilor si sprancenelor, scris in niste scrisori intitulate absolut inodor, incolor si insipid, I, II, III, IV…
Scrisori scrise la lumina lumanarii si citite peste veac, intr-o zi cu soare, pe cand sedeam intinsa pe un sezlong la strandul Moghioros si imi ascundeam cat puteam eu de bine pantecul brazdat, purtand pe el semnele renasterii.



marți, 5 februarie 2013

A laba la portocala



Nu sunt un om al locului, in ciuda faptului ca inca inainte de a fi otravita cu tot felul de prefabricate, copil fiind, ma simtem apartinand acestui pamant. Prima oara cand am auzit despre razboiul daco-roman, m-am simtit daca. Prima oara cand am auzit vorbindu-se o limba straina de familia limbilor indo-europene, m-am simtit deranjata. Nu stiu de ce, stiu doar ca deranjul s-a intamplat pe cand ma gaseam in leaganul copilariei mele, undeva pe strada Garii de Nord la intersectia cu Plevnei, zona acaselui meu. Prima oara cand am vazut un avion, am simtit chemarea. Simteam ca sunt un navigator, dar nu stiam inca sa spun ce sunt sau ce “vreau sa ma fac cand o sa fiu mare”. Prima oara cand calatorit spre nord, adica, spre Nord, dupa 48 de ore de mers cu trenul, primele cuvinte ce mi-au fost adresate, in loc de bun venit, au fost “crasivaia tiganca”. A fost prima oara cand am gandit despre blonde ca sunt proaste. Ultima oara mi s-a intamplat aseara.
Hai ca m-am plictisit. In sensul de hi. De fapt, de high.

 

sâmbătă, 2 februarie 2013

Normal

Am deschis ochii. I-am deschis așa, cât cepele. Ce naiba, dormeam bine. Nu visasem nimic și nu sunase ceasul. Și atunci? Din camera cealaltă auzeam recitand un vers de singurătate. Din cealaltă camera cealaltă, auzeam melodia pe versurile unei promisiuni înspăimântător de fade, de ațoase, de uscate. Dintr-o cealaltă cameră  auzeam cum bâzâie un cooler. O luase razna, semn că unitatea se supraîncălzise de la atâta transfer de date. Mi-a amintit de centrifuga de la prima mea mașină de spălat, pe care am primit-o în 1986. Cadou. Alba Lux.
În cea de-a patra și ultima cealaltă cameră, se negocia prețul ori poate valoarea unui azi, unui aici, a unui acum: 02.02.2013, ora 02 si 59 de minute.
Nu-mi amintesc nimic de o zi de doi februarie. Îmi amintesc de o zi de sâmbătă, îmi amintesc de o zi de samba, îmi amintesc de o zi de doi, de a doua, dar nu-mi amintesc nimic de 02.02.2013. Trebuie neapărat să-mi fabric o amintire. Musai. Must have.
Dar toate cealaltă cameră sunt ocupate, iar din camera de unde sunt nu pot decât fie să dorm fie să deschid ochii cât cepele. M-am ambiționat și mi-am confecționat o amintire. Sunt sigură că Doamna din Oglindă va simți la prima oră a dimineții, aerul trecerii mele pe acolo.







vineri, 1 februarie 2013

A inventa


În urma unui studiu efectuat de un grup de cercetătoare de sex contrar eșantionului studiat, select alese de către investitorii aflați în umbra cercetării, după criterii de clasă și stil ce țin de lungimea și culoarea părului, voluptate, mărimea bustului și nivelul maxim de decibeli dezvoltat de voce, au ajuns într-un târziu, la următoarea concluzie: nici ițele și nici căile Domnului nu sunt chiar într-atât de încâlcite pe cât de mult s-a fabulat pe tema lor. Și că este suficient să tragi de un capăt de fir ce, transpus și tradus într-un grafic al virilitătii, își dovedește punctul de minim ca fiind în preajma Sfântului Valentin.
Subiectul ce-și depășește acest punct critic se înscrie ulterior pe un sens ascendent ce tinde spre un punct de maxim incert. Secretul incertitudinii stă ascuns în cerneala simpatică folosită la trasarea graficului, ce-și schimbă culoarea, nuanța, luminozitatea, contrastul și sclipirea, atingând punctul de maxim funcție de ochii femeii care il vede.
Cu alte cuvinte, ce nu are Sfântul Valentin, poate are Sfântul Augustin, ori poate Sfântul Dumitru ori, cine știe, poate Sfântul Așteaptă, fiindcă de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, chiar dacă îi place ce-i frumos. Că om e și EA.