vineri, 31 mai 2013

Deux



În dimineața zilei de azi, Norul și-a pus ochelari de Soare, ca să mă poată privi în ochi, prin fereastra livingului meu ce dă spre răsărit. A fost ca și cum și-a decupat întregul în două puncte, ca niște lentile unite între ele cu un arc de cerc ce se plia fidel pe vârful piramidei lui nazale. Ce drăguț!
În seara zilei de ieri, la despărțire, Soarele a furat Ploii mantaua de Nori și și-a camuflat cu ea goliciunea. Spunea că nu își putea altfel prezenta onorul, decât printr-o reflexie într-atât de accentuativă, încât m-am văzut nevoită să cobor storul, ca să ma apăr de agresiunea lui sexoasă.
Sorry, dar Planeta Mamă a intrat la menopauză. Fecundeaza și tu celelalte Planete din sistem, că le-o fi și lor dor de un strop de viață.


Fünf


Nu fugim de cineva sau de ceva, ci fugim spre noi înșine. Pe noi vrem să ne regăsim, fiindcă nici nu știm când am fost transformați din ființe umane, în niște produse. Produse de familie, de vecinătate, de comunitate, de societate. Încearcă să-i spui, odată ce-ți redevii, adevărul unui produs. Va încerca să te "zdrobească" imediat cu una din etichetele sale. Fiindcă adevărul fie îl va speria, fie îl va supăra, fie il va jigni, fie îl va face să se simtă atacat la persoană. Și luptătorul din el va riposta, însă modul cum o face depinde de numărul de straturi de etichete și de grosimea fiecărui strat :)
Pauză de țigară :)

Desigur :)
„Eu ți-am zis! Spriritul nomad al strămoșilor unora. Spiritul navigator al strămoșilor altora. Spiritul iscoditor și, pe cât de iscoditor pe atât de fidel al celorlalți, spiritul vorbitor și, pe cât de vorbitor, pe atât de statornic și tot așa :) Și nu despre noțiuni desuete precum statul, țara, națiunea, poporul este vorba, câtă vreme am pariat cândva pe spiritul de haită și nu pe cel de turmă. Ci despre nivelul de trai și/sau calitatea vieții într-o comunitate. Care comunitate este aidoma unei mulțimi ce capătă forma, fondul, proprietățile, principiile și valorile elementelor ce o compun. Și mai este vorba că e oarecum în firea călătorului să aleagă drumul cel mai scurt sau cel mai ușor.
Nici nu-mi imaginez despre comunitățile din "țările civilizate" că s-au clădit de la sine, bătând din palme, strâmbând din nas, criticând, vorbind și sau fugind, ci prin implicarea afectiva și efectivă a oamenilor locului, în timp, generație de generație, prin muncă, investiții și chiar prin sacrificiu.
E drept că am ajuns la concluzia că oamenii au fost mai fericiți pe vremea când trăiau în cort, dar probabil că i-a îndemnat pe ei vreun spirit de glumă să-și dorească altceva. Mai trainic și mai frumos. Nu mai citesc ce am scris. Am scris cu ochii închiși. Ce e scris, e scris :)”







707



"Am sa te caut, am sa te gasesc si am sa te chem", i-am promis poetului. "Dar asta se va intampla abia cand…
Iata, ultima treapta a scarii s-a prabusit aidoma inevitabilului sfarsit al oricarui paradox. Vino ! Stiu ca vocea ta plina de melodia versului tau va avea asupra
ponderabilitatii mele un efect inaltator!"

Actiunea se petrece intr-un lift. Ascensor. Elevator. Un loc, un spatiu limitat, al tuturor si, totusi, al nimanui. Exact ca Planeta numita Pamant, Terra, Planeta Albastra, a treia planeta de la Soare si a cincea, ca marime, in sistemul solar.
Devil, mi-am amintit si, cu acesata metafora a iubirii in minte, am mai intors o foaie din calendar. Coloana infinitului s-a preschimbat astfel in imaginea unui trantor. Dispozitivul de avertizare a erorii in gandire, m-a anuntat acustic si luminos, ca imi e gandul in eroare. Sorry, doi trantori. Desi vezi si tu foarte bine ca este unul si acelasi, dar in doua ipostaze diferite. Eroare. OK, nu in ipostaza sta diferenta, ci in decor : este un jemanfisit fara frontiere ! Nu accept sa ma contrazici ! Recunosc un artist inca de la prima vedere. No regrets, poate ca tipul este, in viul lui, un tip care rade, canta, danseaza, deseneaza, scrie, citeste, admira desenele celorlalti, aplauda dansatorii, cantaretii si cateodata plange. Poate chiar isi pregateste singur micul dejun. Poate isi spala el chilotii. Dar eu nu am de unde sa stiu…


Seven








joi, 30 mai 2013

Silicon



Mi-ar fi placut sa vorbesc despre ~conul avand inceputul sili~, ca despre genul de silly, de neghiob, de natang pe care sa-l iubesc tocmai pentru ceea ce este. Doar pentru ceea ce este. Dar nu pot, pentru ca siliconul este ca o floare superba pe care o cumperi si o asezi la loc de cinste, ca pe o oaza, ca pe o promisiune de evadare dintr-un cotidian prafuit. Despre care cotidian, oricat de pozitva, voioasa, optimista as fi, nu am altceva a spune, in final, decat ca este  prafuit.
Fapt ce ma arunca in depresie, doar pentru ca am dramul de nebunie necesar sa ma intreb: "acesta este praful meu?". Ma innebuneste in masura in care ajung sa ma pipai, sa ma miros, sa ma gust ca apoi sa trec praful prin aceeasi reteta de degustare, doar ca sa ajung la concluzia plina de dezgust, ca nu este praful meu, cat timp eu sunt o fiinta organica.
Si toate acestea doar ca sa ma innebunesc intrebandu-ma al cui e praful si, mai presus de al cui este, ce cauta praful asta in viata mea ? Si, ca o compensatie a faptului ca ma muncesc sa sterg si sa alung praful, primesc in dar o floare, pe care eu am ales-o si pe care am dus-o acasa si am asezat-o la loc de cinste, ca pe o oaza, ca pe o promisiune de evadare dintr-un cotidian prafuit.
Si iata cum am ajuns sa ma invart intr-un cerc vicios, fiindca desi sunt putred de bogata, moneda mea nu este una recunoscuta de nici un curs valutar recunoscut in societate. Si ma infurii, ma infurii pentru ca, desi vad, aud si simt imaginea, muzica gustul si mirosul unor monede unice si totusi aproape identice cu moneda mea, au ales sa se prostitueze, doar pentru a fi acceptate in societate. Si ma intristez, fiindca in unele situatii, nici nu-si dau seama de ceea ce li se intampla. Ce lasa sa li se intample.
Si floarea de silicon se usuca fiindca nimic din ceea ce insemn eu nu-i este pe plac, nici macar apa. Si, dupa toata depresia si furia si mania, incep sa rad ca o nebuna pe seama faptului ca sunt, cel putin in raport cu floarea de silicon, un pesticid. Si, razand, am tuns-o frunza cu frunza, floare cu floare, lastar cu lastar, ca pe mine insami, ca doar nu sunt in halul ala de netoata sa-mi imaginez ca Dumnezeu ar putea fi cuprins intr-un ghiveci.


Offtopic



Sa zicem ca Isus ar zice: "Iarta-i, Doamne, pentru ca nu stiu ce fac !"
Sa zicem ca Doamne ar zice: "Eh, ce-ar fi sa nu cadem in ridicol! A trecut ceva vreme de cand mi-am pierdut rabdarea. Zi-mi macar 1(unu) motiv pentru care i-as ierta. Si nu de iertare este vorba, ci despre o noua sansa. Gandeste-te! As fi ca un politist corupt care ar da permisul de conducere unuia nepregatit pentru a fi sofer. Ma rog, conducator. Pentru ca, dragul meu, este vorba despre actiunea de a conduce. De a se conduce. Si nu vorbim despre pacatosi, ci despre "ceibinecredinciosi". Zi-mi un singur motiv pentru a le da acestora o noua sansa, astfel incat sa am certitudinea ca pentru urmatorii 2.000 (douamii) de ani, nu-mi va mai strica nimeni vacanta cu tot felul de cereri prin care sa-mi solicite sa le rezolv eu problemele. Am ostenit de atatea minuni. Si nu, "ridica-te si umbla" nu inseamna "da bir cu fugitii" sa-ti delegi atributiunile. Si nu, nu vreau sa-mi zici ca naivitatea lor ar fi un argument, pentru ca naivitatea a fost, este si va fi solul, samanta, ingrasamantul, seva si apa, culturii inamicului meu. Slabiciunea, neputinta, frica, interesul, ranchiuna, resentimentul, neputinta, oh lasitatea…m-am dat pe mine de exemplu! Cine nu i-a lasat pe ei sa fie atotputernici? 
Oh, well...

 

miercuri, 29 mai 2013

Paranteze



Sa mori ucis de propria dorinta. Asa as defini eu acum {in aceasta dimineata cu un cer ce [vazut prin ochiul meu de geam seamana cu nimic (ceea ce-totusi-nu-l face sa fie unic sau fara de pereche)]} autocombustia. Impropriu spus spontana, cata vreme dorinta arde in tine mocnit, inca de la prima confruntare cu prima ispita.
Un cer de cenusa.

Nu stiu de ce, cine, cand si cum [probabil din economie de imaginatie (sau poate din meschinarie)] a ajuns sa foloseasca acelasi cuvant care descrie inaltul pamantului, spatiul cosmic, cu prezentul eului din verbul a cere. Eu cer.


marți, 28 mai 2013

Intuneric


M-am sinucis, dar tot n-am rezolvat nimic. Pentru ca a trebuit sa dau cu subsemnatul o declaratie din care sa reiasa de ce am ales eu sa ma bag in troaca si sa ma sinucid mancata de porci. Nu am stiut ce sa raspund, pentru ca nu-mi aminteam neam ca eu sa fi fost cea care a cerut sa se bage in troaca si, mai mult, am convingerea ca troaca asta legendara este una si aceeasi cu viata in cetatea de a carei nationalitate am fost.

Am tras o liniuta pe randul respectiv din chestionar. In al doilea rand pentru ca a trebuit sa aleg unde si ce vreau sa fiu in viata ce abia incepe, ca o pedeapsa pentru ca m-am sinucis.
Mi-am scris ca vreau sa fiu o cireasa pe care s-o manance Porcul Suprem, care in momentele lui de infatuare, a facut porcii asa cum i-a facut, dupa chipul si asemanarea lui. Si mi-am mai scris ca vreau sa ma vietuiesc tot in zodia gemenilor, ca imi place sa ma stiu desert si fiindca cel mai tare ma iubesc pentru minciunile mele de gemenoaica. Astfel incat, daca Porcului Suprem o sa-i miroasa vreodata gura a mint chocolate, va fi ca o urma a trecerii mele prin bolta lui palatina.
Motiv pentru care si basina porcului va mirosi a  dulceata de cirese amare, pe foc.

Lumina

Hartia seamana foarte bine cu o foita de indigo, doar ca este neagra si daca treci cu unghia peste ea, nu lasa urme. Are, in compensatie, un desen, un chenar auriu, format din doua jumatati de hexagon si doua linii paralele, ca doua realitati. Din care una trebuie sa dispara.

sâmbătă, 25 mai 2013

Punct pe semnul exclamarii



Azi mi-am udat parul cu apa de tei! Iesisem din casa fara umbrela, desi incepuse deja sa ploua si o facusem de buna voie si nesilita de nimeni, cu gandul ca gata, e cazul sa mai intru si eu putin la apa.
In acest scop mi-am colorat unghiile cu vert mint, pentru un strop de prospetime. Imi pusesem chiar si cate o stelua orange pe inelar, ca sa nu uit cine sunt. Mi-am ras chiar si parul de pe picioare, ca sa nu patesc ca in visul ala porcos, in care eram o Romanie postbelica, ce astepta la semafor sa se separe lumina in culori. Curcubeele la curcubee, blitzurile la blitzuri, umbrele la umbre si pe Zahei orbul luand drumul Brailei.
Credeam ca nu mai ajung ! Credeam ca am disparut ! Imi venea chiar sa disper ! Noroc cu tigarile si cu banca pe care am sezut si am plans o amintire de cand eram copil si am iesit desculta si aproape goala din curtea casei parintesti, am lua Calea Calarasilor si nu m-am oprit pana la magazinul cu paine, unde am intrat si i-am zis vanzatoarei :
-Ba nu, Romania nu este apa de ploaie ! Nu este nici apa de colonie ! Romania sunt eu si eu sunt A Scent, by Issey Miyake !
Esplanada s-a inecat ca tiganul la mal, dar am recuperat o promenada de toata povestea :)

Public



Unde Beethoven este un saint bernard scapat din lesa.

Oh, dar acesta este deznodamantul, celelalte momente ale subiectului (introducerea, intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant) abia acum urmeaza! Si toate acestea in jurul ideii de cultura. Such a cliche!
Internetul poate fi si s-a dovedit, fiind, un fabulos amant. Ca un sistem de irigatii pentru o campie cultivata si insetata. Dar numai pentru cine il primeste cu bratele deschise, ca pe un zburator. 
Pentru untilizatoarele preapline de ele, internetul devine un baubau pe cat de fioros, pe atat de dragalas. Ca un shih tzu care se crede neam cu Sun Tzu, doar pentru ca umbla cu coada pe sus. Interneta, frate !
De cate ori m-am simtit abuzata de un astfel de latrat/mieunat internautic, un latrat nascut dintr-o mutatie a experimentului Pavlov catre glanda aia de ii place sa auda, sa vada si sa simta doar ce vrea ea, chiar si cand are nimic de prezentat, nimic care sa ma introduca, sa ma intrige si sa ma conduca prin desfasurarea actiunii pana la punctul culminant unde sau in care sa ma orgasmez artistic si cultural, m-am refugiat in amintiri concrete ale realitatii mele. Ca sa nu ma ratacesc in zdrobitoare iluzii despre incultura mea.
Bunaoara, ultima data cand mi s-a intamplat o astfel de fabulatie, mi-am amintit de orele de practica din anii de liceu, cand scoteam morcovi din pamant, undeva pe un camp de la Glina, Catelu.
Some fuckink culturalization! Cu "c" din "z".
Si pana la urma, morcovul e bun, e tare, la fel de bun ca ienuparul si graul, niste samanta de tarie.
Hameiul e pentru moi…hahaha hihihi hohoho huhuhu,,,


vineri, 24 mai 2013

Te iubesc!



Sunt o Bula! Sunt o Bula de Prostie. As zice ca sunt o Bula Mamifera, dar aceasta este abia concluzia de final. As fi putut sa spun ca sunt o Bula Mamala, dar am dorit sa evit confuzia cu bula de mameluci care ar fi putut lua nastere.
Cand Vistieria de Talente Universale s-a golit, am fost chemata la Stapanire si mi s-a dat sa aleg :
-Disponibila mai e doar Prostia. Ceilalti talanti fie au fost deja dati, fie sunt intr-un depozit la termen, pentru generatiile viitorului. Alege !
-Ha, ha, viata este o chestiune de alegere, nu ? O iau ! As putea, astfel inzestrata, sa joc dublu rol pe scena Nationalului Bucurestean, in Dineu cu Prosti, acum ca Serban Ionescu a trecut in lumea celor care nucuvanta, iar Horatiu Malaiele si-a dat girul productiei « Las Fierbinti ».
Asadar, iata-ma pe scena :
-V-ati cam ingrasat, imi zise doamna PVC, insasi intruchiparea caragialescului.
-Semn ca imi merge bine, i-am zambit ai mi-am vazut de treaba.
-Erati mai slabuta!
-Eram :)
-Nu radeti, poate fi semn de boala!
Am ras la gandul ca i-as fi putut spune ca sunt o scroafa si ca d’aia sunt buna, ca sunt grasa.
Atunci, vazand ca efectul ei special a dat rateu, poticnindu-se intr-o cauza, madam PVC a dus mana la locul unde personajele din Star Trek aveau inima si a actionat butonul engage, aruncand cu vitriol :
-Poate ca e cazul sa va maritati !
-Hahahahahaha…….DNR, cum ar fi replica aia desteapta din Anatomia lui Grey, rostita fara amplificator de galagie, ca deja e preaplin pamantul asta de bulangii :)

joi, 23 mai 2013

Normal

Doamna Lumină și geamănul ei, Domnul Foc, își dăduseră întâlmire cu Doamna Apa, Domnul Aer și Domnul Pământ, în jurul unei mese din lemn. Ședeau pe scaune din metal, la o terasă din Centrul Galaxiei, cu scopul precis de a reinventa partida de bridge. Își citeau în cărți când am ajuns la ei. Doamnele spuneau într-un glas:
-Valetul! 
Domnii le completau zicând,
-De tobă!
-Eh, tobă...Caro! am gândit năucă.
-Ni la a Mică, ziseră ei cu Vânt, cum ai ajuns aici? Îmi era teamă să nu-mi ceară să le povestesc peripețiile drumului meu ocolit, că nu știu pe unde aș fi scos cămașa, dar nu.
-Acum nu ai încotro și va trebui să treci un test Fulger ca să te recunoaștem ca membră cu drepturi depline a Clubului Nostru. Atlfel vom fi nevoiți să te eliminăm, deoarece ai văzut deja prea multe din jocul nostru. Desenează-ne un Cerc!
-He, am zâmbit, drăguță încercare! Suntem în XD, mulțumiti-vă cu o Sferă. Pe care aveți libertatea să o numiți cum vreți voi, fie și Spot. Blogspot :)


UraR

Nu stiu ce sa-ti zic. Presedintelui, de exemplu, i-am urat sa-i moara la intrare si coafura inca ii rezista :))



miercuri, 22 mai 2013

Notră pul dan votră cur



Am mai scris asta, cu ceva timp in urma:

“Inteleasa ca “Totalitatea particularităților morfologice, funcționale și psihologice ale unui individ; structură fizică generală a corpului omenesc”, atunci este unica ce te poate salva de orice criza.
Vazuta ca “Lege fundamentală a unui stat, investită cu o forță juridică superioară celorlalte legi, care cuprinde principiile esențiale ale organizării lui, stabilește drepturile și datoriile principale ale cetațenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale etc., reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică și politică la un moment dat a statului respective”, atunci este la fel de valida ca si statul care a conceput-o. Daca statul este nul, ea insasi este o nulitate.”

Nu conteaza ca nu citeste nimeni, important este sa nu uit eu :). Nu ar fi de mirare, judecand dupa valurile de tembelism ce ma izbesc necontenit. Dar tocmai pentru ca ma hotarasc sa ma las luata de val, vad un surfer ridicandu-se la suprafata si zambind. Si ii zambesc. Si ii vad si le zambesc. Si asta ma motiveaza sa ma adancesc in abis si sa mai ridic cate un ratacit, atat de sus cat sa inghita o gura de aer. Si ies. Si ma intind pe pamant, fiindca totusi, oricat de acvatica mi-ar fi legenda fiindului, ma simt mai pe mine, simtind pamantul.
Si inghit o gura de aer si gandesc ca nu exista argument mai neconvingator decat "atentatul la dreptul de proprietate". Mi-am cedat de ceva timp dreptul fundamental la viata: fumez, mananc si beau nesanatos, refuz sa-mi fac analizele si nu sunt inscrisa la medicul de familie. Iata motivul pentru care nu ma doare capul, fiindca nu mai am nimic de pierdut :).
Si zambesc, cateodata rad cu pofta si gandesc ca iata, s-a implinit profetia si ca cei 20 de ani prevazuti de unul dintre cei sase semnatari si unei scrisori au trecut, si ca efectul de antidot al salamului cu soia nu mai poate lupta impotriva virusului moleculei de soia garantat nemodificata genetic si ca este timpul, vremea, ora si ceasul sa acceptam innoirea Constitutiei si  a Legii Minelor, Minelor noastre, Minele tau, Minea mea :)


Spam



Mai bine de zece ani am raspuns la obsesiva intrebare "cine esti ?”, cu acelasi RD 290877. Mai bine de zece ani, cea mai casanta iarna dintre toate anotimpurile. Iarna aceea spargea tot. Inima, suflet, carne si gand de om bun. Prost de bun. Sfarteca tot ce atingea si cand o facea, o facea cu foc.
Cateodata simt un gol in inaltul plexului solar, un gol umed, diferit de golul uscat din inaltul cerului, pe care gura mea o recunoaste ca fiind sete. Un gol umed pe care mintea mea il stie de foame. O foame neastamparata. Doar pentru ca nici un mastersef in viata nu a invatat reteta unui covrigel. Si nu despre reteta de produs covrigelul vorbesc, ci despre cealalta reteta. Unde pretul nu conteaza, cata vreme niciodata nu m-am targuit.
Altadata simt o dorinta asa de mare de a te lua de mana si de a te conduce pe un drum pietruit, aidoma pictorului din unsprezece minute, doar ca sa te ajut sa-ti regasesti eul pierdut intr-o neingradita libertate a inovatiei, inventivitatii si creativitatii esuate intr-un workshow de cacat. Si as face asta doar pentru a avea cu cine sa impart povara realitatii de unde toti au dat bir cu fugitii. Asa de mare, ca nici nu am simtit cand am dat-o mai departe.

marți, 21 mai 2013

Secanta


Mai aveam 14 zile pana la majorat si era 21 mai si era o zi frumoasa. La fel de frumoasa ca ziua de azi. Si, la fel ca in ziua de azi, si atunci imi doream sa fiu oriunde in alta parte, dar nu acolo unde eram :). Ce sa zic, sunt cea mai mare dusmanca a mea. Ceea ce, totusi, ma face sa ma simt o rasfatata a sortii. Sorry, nu am fost insamantata cu samanta grandomaniei si nici nu sufar de mania persecutiei, desi as avea toate motivele din lume sa ma dau lovita. Si de una si de cealalta :))
Ma gaseam la Ozana, la scoala, aveam ore de practica. Iata motivul pentru care ma aflam in atelierul scolii, la bancul de lucru. Nu stiu cine a gandit planul acela absolut utopic, care tintea transformarea mea intr-o unealta a domnului, dar stiu exact ca a existat cel putin un tovaras profesor care si-a facut el socotelile cu viata si i-au iesit ca cel mai confortabil pret al painii lui cea de toate zilele, a lui si a familiei sale, este sa transforme o tanara desteapta, frumoasa si talentata, intr-o sclava. Macar daca ar fi avut un minimum de inspiratie si si-ar fi propus ca produsul finit sa fi fost croit dupa reteta unei gheise. Dar nu.
Parca ma vad ! Am luat piesa metalica, cu forma de romb, i-am prins un colt in menghina, am strans-o cu toata forta mea si apoi i-am tras una cu ciocanul. Habar nu aveam pe atunci, nimic, despre Thor. Este foarte probabil ca sa fi stiut Thor ceva, cumva, despre legenda mea, inca nescrisa. Nu ma intrebati de ce am facut asta, daca nu cumva voiam sa testez rezonanta aliajului, sa transform piesa de metal intr-un diapazon si astfel, sa anticipez grozavia aia cu viori indigo a Metallicii. Eh, no matter! :)
Cert este ca in urma loviturii, rombul s-a descatusat din stransoarea menghinii, si-a luat zborul si si-a infipt coltul metalic si ascutit, in arcada mea stanga, imediat acolo unde incepe arcul sprancenei. Semn.
In sens contrar legendei Mesterului Manole, din locul unde s-a inaltat si s-a infipt, a izvorat sange. Apa nu se face. Rosu. Rosu aprins. Viu. Bordeaux.
Tovarasul profesor s-a speriat si a inceput sa ma certe si sa ma acuze ca vreau sa-l bag in puscarie. Nu, nu asta imi propusesem, desi as fi avut toate motivele din lume sa-l vad pedepsit pentru alegerile pe care le-a facut in viata si care, vrand, nevrand, m-au afectat si pe mine. Asa ca, fara sa plang, fara sa tip si fara sa ma victimizez, am mers la cabinetul medical al scolii, unde d-na asistenta mi-a pansat rana si m-a felicitat pentru ca am fost ocrotita de Sfintii Imparati Constantin si Elena, iar eu habar nu aveam din ce poveste, scrisa de catre cine, mai erau si personajele alea fictive. Noroc ca, desi cu un ochi acoperit, totusi am reusit sa citesc numele asistentei, scris pe ecuson si macar jumatate din enigma a fost deslusita. Cat despre Constantin…sa-mi traiesti, Constanta :)

Ochii care nu se văd


Miezul nopții lumina Câmpul cu Flori. Mă simțeam atât de plină de energie, încât îmi puteam imagina că eu sunt sursa Jocului de Lumini. Dar nu sunt genul care tânjeste dupa Rolul Principal în Piesă. Îmi place și mă încăpățânez să cred că undeva, nu știu unde, este Cel Puternic, Stăpânul Jocului. Și spun asta pentru că mă imaginam la Miezul Nopții, pe Câmpul cu Flori, în "lumina reflectoarelor"  și, imaginându-mă astfel, mi-a fost frică.
Frica, un fir de simțire cu flori de sentimente. Un buchet unde parfumul libertății se completa cu parfumul împlinirii și satisfacției de a mă cunoaște, împotriva voinței mele, Stăpână pe Mine. Nimic din toate acestea nu ar fi fost imaginate, dacă sonorul nu ar fi fost redus la tăcere. Se vedea totul, dar nu se auzea nimic. Am fost în ochiul Furtunii de Liniște, Doamna tuturor Furtunilor.

luni, 20 mai 2013

Atelier. Meșter. Gușter :)



Daca este sa vorbim despre inginerie sociala, atunci URA  este liderul motoarelor care pun cu adevarat societatea in miscare. CONSTRUCTORUL. Iar constructia ce are la baza URA, este practic indestructibila. Noroc ca omul sau fiinta umana este inca departe de a cunoaste si de a aplica perfectiunea in A URI. Tot ce s-a cladit pana acum in ingineria sociala, s-a cladit pe fratii mai mici ai URII: pe furie, pe frustrare, pe complexul de inferioritate. De aceea nici o astfel de constructie-pe care ne-am obisnuit sa o numim SISTEM- nu a rezistat in timp. Totul s-a surpat la un moment dat, chit ca disparitia lui a coincis cu aparitia unui pui de sistem. Pui care a crescut, a atins apogeul si apoi s-a naruit.
Daca este sa vorbim despre "arta de a protesta", despre "arta si artist" in acest context, atunci vorbim despre Hannibal Lecter si ucenicul lui, Red Dragon. Noroc ca sunt doar niste personaje fictive :).
Oricine altcineva dintre protestatarii acestor zile, care se dau artisti si care nu sunt Hanibal Lecter ori Red Dragon, sunt doar niste catelandri in calduri  care latra si schelalaie si din cand in cand isi dau blana pe pielea goala si cam atat. Isi consuma toata forta pseudourii lor facand zgomot, in loc sa si-o canalizeze spre ceva cu adevarat constructiv.
Ca de exemplu, sa nu mai faca umbra de pomana pamantului :).

sâmbătă, 18 mai 2013

Cleopatra



Era august si era cald si eram doar eu in biroul inchiriat de Combust Oil vis a vis de scoala unde am invatat sa inot si era Zoica sa ma inece, incercand sa se salveze pe ea, si ma plictisisem de solitaire si mi-am amintit de Kim Besinger in noua saptamani jumate si cam atat.

Suflare de vant



Era aprilie si era cald si ma topeam in biroul improvizat in una din camarutele fostei fabrici de bere rahova. Si eu si ciocolata excelent, in depozitul inchriat de la romtrans, parca, nu mai stiu, ce stiu e ca era vis a vis de piata de flori cosbuc. Era cald si era aprilie si era 2000 si la radio Urania spunea ca incepe vremea hotilor si ca sa ne asteptam ca totul, dar absolut totul, si banci si fonduri si pana si sportul va fi pus la pamant. Dar ca asa cum a inceput asa se va si sfarsi. Si a dat startul la principiul dominoului.
Era aprilie si era cald si ma topeam si eu si ciocolata excelent si am luat-o si am dus-o in pivnita de la frumusani, unde era rece si bine si nici nu mai imi pasa cand si cum se va sfarsi.
Doua chestii a zis Urania si mi-au fost si de atunci nu am mai ascultat-o.

vineri, 17 mai 2013

Neo rtodox



Eu nu stiu daca d-l Mihai a fost cel ce s-a scapat in scaldatoare sau ai lui au fost cei ce i-au facut norocul atunci cand l-au numit Ion. Nu stiu si nici nu mai conteaza, cata vreme d-l Mihai, daruit de viata cu patru copii, doua fete si doi baieti frumosi, sanatosi si muncitori, a ramas la purtator doar cu samanta de scandal. Pentru ca de fiecare data cand ma vede, ma cearta. Adica stiu, dar ma prefac ca nu stiu de urata aia de nevasta-sa. Deci, asta e, omul nu se poate certa cu ea si se cearta cu mine. Adica asta incearca el de mai bine de un an sa faca.
Eu am ras, am glumit, l-am luat peste picior, l-am respectat asa cum a fost el, dar pana aseara. Gata, aseara mi-am iesit din pepeni! M-am ridicat in picioare, ca nu cumva sa creda ca daca ma priveste  si zbiara la mine din inaltul lui, ma voi pierde toata in josul scaunului meu, asa cum numai in confruntarea cu filologii si lingvistii de la editura am m-am pierdut. Ca, vezi doamne, cine sunt eu, doamna cu hartoagele, ca sa le spun lor cum sa umble cu cartea.
Pai, uite asa bibicilor, ca voi nu vindeti carte, ci vindeti marfa, ca atare, ca orice marfa, si cartea se supune legilor contabilitatii si fiscalitatii. Ca si capsunile in care mi-am infipt eu aseara dintii, la pachet cu inghetata serbet de mango de la Mega Image. Dar numai pentru ca serbetul din fructe de padure de la LIDL se teeeermiiinaaaaseeee.
Scriu si rad. Mai bine decat sa mananc si plang :).
M-am ridicat, i-am zis tot ce am avut de zis, i-am pus si cruce-dar doar ca sa nu-l scuip sa nu se deoache-l-am dat afara din camaruta si i-am inchis usa in nas. Pe chestia asta mi-au iesit spaga patru lei. 
De la d-l Toma, politistul care, pentru a doua oara a avut sansa de a-si dovedi spiritul civic, dar nu a facut-o. Sau poate ca….nebanuite sunt caile celuidesprealcaruinumenuvorbim.
Respect, Dumb&Dumber :).

Mai jos redau aici continutul unui mail, cu si despre "romani" :

“Incep prin a spune ca fam. Frumusanu, de un an de cand am intrat eu in paine, ca sa zic asa, nu a fost o luna la zi cu plata intretinerii. Inca din ianuarie anul trecut de cand ne-am vazut pentru prima oara, am primit de la ei niste reprosuri aberante si delirante, cel putin sub aspectul ca ele puteau fi aduse oricui, dar nu mie. Oricui celor care le-au cauzat. Unul dintre ele si cel mai vehement a fost ca “nu s-a facut niciodata nimic pe scara 1”.
Al doilea, la fel de vehement si exprimat pe un ton de dispret total, a fost ca l-am angajat pe Lupu Viorel. Dispretul imi era adresat  mie pentru ca, vezi doamne, nu l-am vazut cat era de betiv si tigan cand l-am bagat in bloc?
Tin minte ca i-am spus atunci doamnei ca parerile proprietarilor despre Viorel sunt impartite si ca de aceea va trebui sa se hotarasca in adunarea generala cum anume se va proceda referitor la el, avand in vedere situatia in care se afla. De aceea am rugat-o atunci pe d-na sa faca o sesizare in scris si sa ceara exact, concret, ce anume doreste, ce anume imputa, cui, samd, ca sa i se poata raspunda la obiect, argumentat. Mi-a ras in nas atunci, la fel de dispretuitor, spunand ca ce, Viorel a ajuns subiect de adunare generala? S-a mai erijat d-na in reprezentanta celor de la scara 1, in numele carora, zicea ea, puteam deja sa-l concediez pe Viorel. Si nu numai ca puteam, dar ca este obligatia mea sa o fac, ca de-asta sunt platita.
Ironia sortii este ca eu in luna ianuarie 2012, pe cand ma confruntam cu astfel de reactii, am lucrat neplatita, ca urmare a unui act de voluntariat constient asumat.

Apoi, pentru cateva luni nu ne-am mai vazut, pana cand doamna a venit si m-a rugat sa-i dau acceptul pentru sediul de firma. I-am zis atunci ca nu eu am drept de semnatura, ci d-na presedinta, ocazie cu care s-au si intalnit. S-au intalnit la casierie, intr-o zi pe la ora pranzului. D-na Frumusanu era insotita de fiul ei. Imediat dupa asta a venit la mine la usa un politist care solicita relatii despre d-l Frumusanu. I-am zis ca nu eu trebuie sa dau aceste relatii, dar ca nici d-na presedinta nu ii cunoaste, fiind noi in domeniu, asadar, tot ce pot spune despre fam. Frumusanu este ceea ce stiu din lista de intretinere si anume, ca sunt in intarziere de plata de trei luni. Au venit la cateva zile dupa si au platit, dar doar partial.

Prin toamna m-am dus eu la usa fam. Frumusanu, pe cand colindam pe la usile restantierilor, rugand-o sa plateasca intretinerea. D-na a ridicat din umeri si a spus ca o sa vada, ca are si sotul ei de incasat la randul lui de la clienti, ca atare sa asteptam ca mai intai sa incaseze si apoi or mai vedea. Discutia s-a purtat de parca fam. Frumusanu imi facea mie un favor personal, platindu-si intretinerea.

Aseara a venit pusa pe scandal. Intretinerile sunt prea mari in timp ce la alte blocuri sunt mai mici, n-am facut (eu) nimic pe scara 1 desi ea mi-a spus inca de la inceput sa-i pun un intrerupator, ca ei platesc (!) si ca ma platesc si eu nu fac nimic.
Atunci am intrebat-o daca stie cu cine vorbeste. Ma gandeam ca ma confunda cu altcineva, dar d-na a inteles ca ma dau smechera si s-a ofuscat. Vazand ca se adanceste si mai mult in eroarea in care sa zbatea, am incercat sa-i explic si, ca sa ma lase sa vorbesc, am ridicat tonul. Atunci d-na a intrat in defensiva si mi-a cerut sa-i vorbesc frumos ca si era mi-a vorbit frumos si civilizat, cu alte cuvinte, invoca clauza de reciprocitate. Ha, ha :)
I-am spus sa faca o reclamatie in scris catre d-na presedinta. Atunci m-a intrebat cine e presedinta, iar eu am hotarat in mintea mea ca nu e adevarat ce se intampla si ca jucam intr-un film cu prosti.
I-am zis ca este inadmisibil ca dupa 4 (patru) adunari generale si sute de anunturi la avizier, sa puna astfel de intrebari. Ca urmare eu interpretez atitudinea ei ca fiind batjocura si refuz sa mai port vreun dialog cu ea.
Spiritul ludic al providentei a facut ca, imediat ce d-na m-a intrebat cine este presedinte si eu n-am vrut sa-i spun, d-na Amet sa intre in casierie, sa ia niste hartii si sa plece fara sa zica nimic.

La cateva minute dupa, un individ s-a postat un usa, si-a umflat muschii si mi-a scuipat (metaforic) intrebarea ca cine sunt eu ca sa-i vorbesc asa sotiei lui. Eu l-am masurat din cap pana in picioare si i-am zis ca, pentru a-i raspunde la aceasta intrebare ca si la orice alta intrebare, va trebui sa-mi spuna el cine este. I-am zis ca eu ma gasesc intr-un loc autorizat al asociatiei si, de vreme ce ma gasesc acolo, sunt un oficial al acesteia, deci ca sa stiu ce informatii dau si cui, trebuie sa stiu cine mi le cere.
S-a infuriat si mai tare si mi-a scuipat pentru a doua ora in fata, amenintandu-ma ca-mi arata el cine este. “Vrei sa-ti arat cine sunt eu?” I-am zis atunci pe un ton calm ca imi e indiferent si ca sunt convinsa ca viata mea nu va fi nici mai buna nici mai rea daca stiu/nu stiu cine e el.
Atunci s-a infuriat si mai tare si mi-a zis ca el este cel ce ma plateste. Am vrut sa-i zic atunci ca, pentru a-si insusi aceasta calitate de platitor, va trebui ca mai inainte sa-si plateasca intretinere la zi, fiindca eu muncesc in februarie 2013, iar el mi-a platit  ieri cei cca 4 lei/luna cat ii revine lui din salariul meu, abia pentru luna noiembrie 2012, dar nu i-am zis.
Dar l-am intrebat daca stie pentru ce anume ma plateste. Atunci mi-a scuipat pentru a treia oara in fata si mi-a spus ca pentru a-i taia o hartie si ca pentru diferenta ar trebui sa fac ce-mi cere el, platitorul, inclusiv sa fiu femeie de servici.
Desi erau vecini care au asistat la toata aceasta discutie, nimeni nu a zis nimic, drept urmare am chemat politia. Doar d-na Sentes, la rugamintea mea, a ramas cu mine si a confirmat politistilor faptul ca am fost amenintata etc etc.
In final pustiul Frumusanu, de fata cu politia, mi-a zis ca, citez: “acum m-am convins, aveti un ton de mahala”. Asta deja dupa ce tot neamul lui isi tocisera deja coltii pe mine si dupa ce, in prealabil, a trebuit sa-i raspund cu eleganta si intelegere, la alte astfel de amabilitati cu care d-l Corbeni George ma  rasfata de cate ori ma vede ».


Garda



Pe Sorin, baiatul de care ma leaga amintirea primului sarut si cea a unicei corigente din viata mea, l-am cunoscut in clasa a sasea. Imediat dupa cutremurul din ’77, elevii scolii generale nr 1, au fost mutati la scoala noastra, a lor fiind grav avariata. Eram in clase paralele si, de cum ne-am vazut, a inceput vanatoarea.
Sorin a fost prin excelenta un vanator si un vrajitor. Era un tip inalt, bine facut, blond cu ochii verzi si foarte buzat. Eu eram bruneta cu ochii caprui si cu cele mai mari ţâţe dintre toate ţâţele din clasa a sasea. Sigur ca nu asta a contat, ci faptul ca intotdeauna contrariile se atrag.
Desi ma dadeam batoasa si indiferenta, cred ca m-a simtit imediat ca fiind o prada incomoda, una care se lasa greu prinsa si tocmai de a aceea, foarte incitanta. Cu cat ma tineam mai departe, cu atat pandea, adulmeca, tatona. Sigur ca abia cum vad imaginea in ansamblul si parca il revad pe baiatul acela aflat la varsta preadolescentei, un idol al tuturor, un lider, o figura, cum isi injecta astfel doza zilnica de adrenalina. 
Cred ca tocmai asta s-a pierdut pe drum si este ceea ce ii lipseste noii generatii de practicanti de sporturi extreme. Dar asta nu ma mai priveste pe mine, doar e viata lor.
Totul era si mai interesant cu cat, pana la aparitia lui in scoala, eu eram favorita liderului, idolului si figurii marcante, colegul meu Paul, tipul pe care Sorin l-a detronat. Nu era vorba numai de mine, ci de pozitia si de imaginea lui. Ca fizic, Paul era cel putin la fel de atragator, insa imaginea sa era sustinuta de avantajele de care se bucura pe seama faptului ca tatal sau era pe vremea aceea, administrator la ambasada USA. 
Sorin, insa, deborda de viata, scanteia, radea, dansa, canta, vrajea toate fetele. Paul era mai degraba introvertit, timid, rusinos. Paul avea nevoie de adulatori, Sorin nu.
Pana in clasa a opta, in jocul asta de-a vacanta, a intrat si Marius, prietenul bun al lui Sorin, un tip la fel de inalt, dar brunet si cu ochii negri si mult mai altfel. Ce sa va zic? Am fost o belstematie de fata, cel mai mare rau mi l-am facut eu, mie,  fiindca i-am alungat intotdeauna pe baietii care prea imi aratau ca ma iubesc si ma vor. Eu ii voiam p’aia carora le paream a fi indiferenta. 
Vanatori si Vanatoare.
Desi ma impacasem cu ideea ca ma voi desparti de ei toti, de colegele si colegii mei, in perioada inscrierii la liceu, m-a sunat Sorin sa-mi ceara detalii despre scoala la care vroiam sa merg eu. Astfel am devenit si colegi de liceu. Incepand de atunci am intrat amandoi intr-o noua etapa. Nu mai eram asa de batoasa, ci devenisem mai flexibila. Insa, cu cat ne apropiam mai mult, interesul lui scadea. Nu mai eram prada din care-si dorea sa-si faca un trofeu. Devenisem accesibila. Cu cat luam distanta, cu atat interesul sau devenea mai interesant ha, ha.
Atunci cand nu eram “impreuna”, eram doi buni camarazi. Am mai povestit despre plimbarile noastre lungi si despre discutiile pe care le purtam, nu mai revin asupra lor. In vacanta de vara de dupa examenul de treapta a doua, era cat pe ce "sa ma puna in cui". Cat pe ce. Un pic mai era si gata. N-a fost sa fie. Parca cineva m-a smuls din bratele lui si am fugit, iar el n-a schitat nici un gest ca sa ma retina. Asta a fost ceea ce ar  fi putut sa fie, dar n-a fost.
Incepand de atunci, insa, rolurile s-au schimbat, caci omul se dorea a fi mai degraba vanat decat vanator, ori eu am totusi limitele mele mai departe de care nu trec. Let it go, indiferent care este pretul. Nu spun, insa, ca nu am incercat.
Nici eu nu l-am urat, pentru ca era de-al meu, nici el nu m-a urat, pentru ca eram de-a lui. Intre oameni de acelasi fel, indiferent de modul cum evolueaza relatiile dintre ei, exista intotdeauna respect, ca o manifestare a a recunoasterii reciproce.
Anul urmator ne-a prins din nou impreuna. Eram mai mult decat prieteni din copilarie, ne cunosteam parintii unul altuia, ieseam impreuna si ne vizitam reciproc. Mama lui chiar ma indragea, insa lui nu un astfel de angajament ii lispea pe vremea aceea, iar eu m-am retras pentru a nu stiu cata oara. Apoi a intrat Irina in joc. Totul a inceput cu un pariu pe care el l-a pus cu ceilalti baieti, cum ca o va seduce pe cea mai retrasa, timida, diafana si cam tocilara dintre fetele din clasa. A castigat pariul, dar a si platit doua chiuretaje unul dupa altul, o gramada de bani pe vremea aceea, pana a luat-o de nevasta. Asta e, mai exista si capcane vanatoresti si cgiar si braconaj.
Ceea ce am admirat la el, a fost onoarea de care a dat dovada acest cuceritor. Nu-l credeam in stare de asa ceva, jos palaria. Cum Irina facea deja parte din viata lui, eu am acceptat sa ies impreuna cu un alt coleg de-al nostru, Dan. Un baiat inalt, brunet cu ochii negri, foarte frumusel dar cam saracut cu duhul. Imi tot dadea tarcoale de ceva timp, dar eu n-aveam ochi pentru el si nici gura si nici altceva. Imi era foarte drag, dar mai degraba ca un frate, nicidecum asa cum isi dorea si-si imagina el. Mama lui pur si simplu ma rasfata. Eram ca fiica ei, aproape ca ma sufoca cu tot felul de cadouri.
Nu erau oameni rai, dar nu erau de-ai mei, ori eu mi-am dat seama de asta abia dupa ce lucrurile avansasera destul de mult intre noi. Avansasera pana acolo unde au venit la ai mei in petit, fara ca mai intai sa ma intrebe si pe mine daca vreau. Insa ceea ce m-a facut sa-i refuz fara urma de regret, a fost modul cum mama lui pur si simplu vroia sa ma cumpere, promitandu-le alor mei o zestre bogata pentru fiul ei.
Norocul meu c-am avut niste lorzi de parinti, care au zis ca eu sunt cea care hotaraste.
Desi era cu Irina, au existat trei situatii in care Sorin i-a testat cumva pe cei ce ma insoteau la o ocazie sau la alta. Pe Dan il avea pur si simplu la mana, doar Sorin a fost si in liceu ceea ce fusese si in scoala generala: liderul, figura, conducatorul. Daca Dan ar fi incercat macar sa-l infrunte pe Sorin, astfel incat sa-si castige independenta, cred ca eram pe veci a lui (vorba vine).
Dupa terminarea liceului, eu am intrat la ASE, Irina si Sorin au intrat la Politehnica si Dan in armata. Nici nu a incercat macar sa dea la facultate, nici macar nu a incercat. In ziua in care s-au afisat rezultatele, m-am intalnit cu el la Romana. Vazandu-ma pe lista admisilor, a inceput efectiv sa planga. Se si vedea parasit la gandul ca “diploma vorbeste”. In clipa aceea, insa, habar n-avea ca in clipa aceea, prin reactia lui, tocmai ce-si castigase diploma de looser. Nu lacrimile lui m-au facut sa-l vad astfel, ci modul cum gandea.
Intr-o duminica m-am intalnit cu Sorin la “fanfaroni”, unde facea Dan armata, undeva prin Militari. Cand am plecat de la el, m-a condus pana acasa, s-a uitat in ochii mei si mi-a spus “nu te culca cu el, te rog, nu te culca cu el”, iar eu am facut-o, insa cel ce a avut de suferit, a fost Dan, pentru ca imediat dupa aceea l-am parasit.
Dupa ce m-am despartit de Dan, al carui avocat in incercarea de a aplana imaginarul conflict a fost chiar Sorin, acesta din urma m-a sunat intr-o seara, sa ma intrebe ce mai fac. I-am zis ca bine si ca m-am maritat, ceea ce era o minciuna, chiar daca eram deja cu Alexandru. Cred ca a fost sincer socat, daca e sa judec dupa cele cateva secunde de tacere ce s-au asternut si dupa vocea lui gatuita cu care mi-a reprosat ca nu l-am invitat la nunta mea. Si-a revenit destul de repede si mi-a spus ca i-ar placea sa-l cunosca pe sotul meu.
I-am zis ca da, sigur ca da, ceea ce era o a doua minciuna, caci nici prin minte nu-mi trecea sa-l implic pe Alexandru in tot ce-a fost inainte de era lui. M-a mai intrebat cum este si eu i-am spus ca foarte misto si ca e rocker, Sorin fiind pe vemea aceea genul disco.
In vara lui ’86 ne-am intalnit, insa, la Olimp, unde am petrecut o seara impreuna. Poate ca am fi petrecut toata vananta, dar noi eram noii sositi, iar ei cei ce plecau a doua zi. Ne-am mai intalnit prin Romana, intr-o seara cand ieseam de la facultate. Ei stateau la el acasa, pe strada Polona. Nu ne-au lasat si ne-au invitat la ei, ocazie cu care Sorin mi-a spus niste lucruri ce mi-au fost spuse, insa, prea tarziu.
Ultima oara i-am vazut cand au fost la noi acasa, prin martie 88 sau 89. Imi povestea ca ar vrea sa se lase de facultate si sa urmeze calea pe care i-au deschis-o cele cateva luni de armata pe care le facuse la unitatea de la Gradistea. Ultimele cuvinte pe care i le-am spus au fost :”Daca faci asta, nu mai vreau sa te vad in viata mea si nici nu mai vorbesc cu tine”. De atunci nu mai stiu nimic despre el, despre ei. Am incercat sa le caut nr. de telefon prin 97-98, nu mai stiu exact cand si desi eu aveam convingerea ca vorbesc cu el, vocea de dincolo mi-a spus ca nu ma cunoaste.
Si nu stiu de ce mi-am adus eu aminte de toate astea azi!? Adica stiu, dar nu vreau sa spun. Dar oare de ce scriu eu despe Sorin? Pai ma gandesc ca o fi de garda in noaptea asta si-mi citeste blogul.
 Mai, Sorine, ce mai faci, mai baiatule :)


miercuri, 15 mai 2013

N, D, I, F, M.

Noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie si martie mi le adun intr-un ceas si mi le asez intr-o cutiuta si mi le ambalez elegant, le pun si panglica si mi le daruiesc anual, sub arborele genealogic, imediat dupa ce se aprinde lumina in sat.

marți, 14 mai 2013

Octombrie



Octombrie este telefonul pe care l-am primit de la mama lui.
Ai promis candva ca ai sa-l faci om.
Nu mai vorbisem cu ea de cand i-am zis ca nu mai vreau sa mai vorbim, iar despre promisiunea despre care imi vorbea cu un ton aproape de repros, nu-mi aminteam. Ori eu cam am incredere in memoria mea.
Mai mult ca Mihai si Alexandra, nu am cum sa-l fac om, i-am spus razand. Razand pe seama fapului ca nimic nu este mai pretios ca dialogul dintre mama lui si sotia lui, purtat de fata cu el, dar ca si cum n-ar fi. Nu exista dovada de iubire mai de diamant decat asta, haha.
Mama lui zice, nu la Mihai si la Alexandra ma refeream, ci la faptul ca ai promis ca il inveti sa dea cu aspiratorul.
Ah, asta, asta ramane doar un vis frumos :).
Apoi am facut ordine in dulapul din perete, unde stateau, claie peste gramada, pantofi, ghete, papuci, sandale, cizme, adidasi, puma, L’Aura vera pelle, albume cu fotografii, facturi, chitante si alte acte, o geanta frigorifica si GEANTA. Geanta pe care maistrul marochiner o proiectase ca pe una pentru bani si care acum, gratie lui sau poate mie, e plina ochi cu muzica.

Aprilie

Aprilie este clipa cand, dis de dimineata, s-a umplut masina de declaratia exploziva: "Sunteti cei mai buni parinti din lume!".
He, si cand ma gandesc ca in adolescenta si la prima mea tinerete, imi promisesem sa nu fac copii. Gandul ca imi voi alapta copiii imi repugna pe atunci, la fel cum imi repugna acum mirosul de hamsie fripta in Piata Moghioros. Bleah! Spuneam pe atunci ca tot ce am las la nepoti, ca nu-mi trebuie mie copii. Poanta e ca pe cand spuneam toate acestea, numai gura era de mine, fiindca pe atunci nu aveam nimic. Nu nimic de lasat, dar nimic, nimic. Niente. Nada. Zero.
Si nici nepoti :)

luni, 13 mai 2013

Septembrie



Septembrie a venit ca un aer desi bland, totusi suficient de autoritar cat sa ma  dezveleasca de toata coaja unei veri fierbinti. M-am luat apoi in brate si m-a condus intr-un vartej al dorintelor si placerilor. A fost o scanare a simturilor si a simtirii. Aerul isi dorea sa traiasca pe pielea lui viata unei femei implinite. Cunoscuse pana sa ma intalneasca, fragmente de vieti, dar nici una care sa-l faca sa-si doreasca sa se aseze la casa lui.
Esti nebun! Cum sa inchizi aerul intr-o casa? Cum sa-l cuprinzi intre patru pereti, cand pe el abia il incap cele patru zari!?
Invata-ma sa ma comprim, sa ma materializez, sa capat forma si fond.
Ce dai ?
Doamna, sa va dau niste trandafiri, interveni atunci in gandul  meu cu aerul, un Senior.
Vreti dumneavoastra sa faceti asta ?
M-a privit nedumerit. Nu stia ce sa faca cu trandafirul pe care deja il taiase din gradina casei sale. L-a scos din incurcatura o pereche de varsta a doua, care s-a intamplat sa treaca atunci prin zona. I l-a oferit doamnei, sub privirile incantate ale domnului ei.
Locuiti aici, l-am intrebat pe Senior. Nu mi-a raspuns si chiar daca intrebarea mea parea una prosteasca, scopul ei era unul precis. Imi doream sa stiu care este pretul, cat trebuie sa platesti, ce trebuie sa faci, intr-o viata de om cinstit, onest, sincer si bun ca painea calda, ca sa traiesti intr-o casa cu gradina ca a lui.
A tacut in continuare. Tacea si taia trandafiri. Trei.
Pentru ca vedeti dumneavoastrea, am continuat, eu nu cred in karma. Pur si simplu nu cred. Nici in destin si nici in soarta. Nu cred in stele si nici in harti astrale. Nu cred in cel de sus si nu cred in cel de jos. Cred in tei si in visini, in caisi si in piersici, in nuci si in salcami, in castani si in stejari, in pini si in brazi, in radacini, in tulpini si in coroane. Si mai cred in...
Intre mine si Senior era gardul casei si gradinii lui. Am intins mana peste gard sa primesc darul acestuia. Nu fusesem in viata mea cersetoare, iar cei care ma vazusera astfel, habar nu avusesera ca tineam in palma mea cerul, un cer de aer.
Astfel am facut schimb de taceri, taceri care s-au materializat in parfum. Aerul isi lua notite:
3) Nu poate uri lumea intreaga, cat poti tu iubi;
2) Aici e totul si nimicul. Intr-un parfum.
1)

August


Luna august a devenit o luna neagra. Am intrat in ea sa aprind lumina, atat cat sa inteleg unde incepe si unde se termina iluzia. Sau cum incepe si cum se termina iluzia. Sau cand incepe si cand de termina iluzia. Sau pentru cine incepe si pentru cine se termina iluzia. Sau pentru ce incepe si pentru ce se termina iluzia. Sau de ce incepe si de ce se termina iluzia. Chiar asa, de ce.
Iluzia a inceput cu o sala plina de asteptari, un ghiseu unde se faceau doar plati, dintr-un singur sens si un peron al iluziilor de dupa, unde veneau trenuri cu ce aveau ei de dat, nu cu ceea ce asteptai tu sa primesti. 
Si nici macar nu era asteptare, ci pofta de viata. Sau poate de moarte. Nici nu mai stii care dintre aceste doua iluzii este cea mai aiuritoare.
La dracu, pentru robotii astia nici nu conteaza ca luna aia are gustul primului sarut, a primei nopti de dragoste, gustul de sange de la buza muscata, gustul amar cand stii ca ai pierdut, gustul dulce acrisor al unei limonade sorbite cu paiul la masa primei terase deschise intr-o primavara insorita, gustul acru al unei vesti proaste, gustul intepator al unei emotii…robotii aia habar nu au ca luna aceea a fost una de tot gustul. Gustul lumii asteia, cel de zi si cel de noapte, cel de pranz si cel de cina.

duminică, 12 mai 2013

Iulie


Intr-o seara, la ora 21, minutul 19-->20, cochetam cu somnul, intrebandu-ma cam ce ar fi de inteles, ce rost si sens ar avea un dulce si amar, fix cand s-a cutremurat casa. Habar nu am de ce nu mi-am imaginat ca sunt in vrajitorul din oz si ca gata, doroti scrie pe pantofii mei, si am retrait planeta maimutelor. Parca si vedeam la fereastra inalta, a camerei inalte a casei mari, boieresti, maimuta din rolul principal.
Tata s-a sculat ca din morti si a incercat cu toata forta lui sa ne adune pe toate in bratele sale, ca un veritabil mascul alfa care isi pune haita la adapost de invazia intrusilor. La fel cum a luat in brate soba cu motorina, in flacari si a aruncat-o pe pamant, salvand astfel vestibulul inalt, din casa inalta, boiereasca, la fel cum a izgonit-o pe scari pe Jana, adventista pornita la agatat de noi membri ai clanului ei, la fel cum l-a izgonit pe preotul libidinos care daduse cu busuiocul in cristelnita. 
A fost un om scund la stat tatal meu, cam ca Stefan cel Mare, asa de mic.
Mama cotcodacea ca din gaura se sarpe, se spune ca in situatii de panica le cunosti cel mai bine pe closti, care au pui de aur si care doar sunt tari in clont. Eu mi-am pus o mana stanga in cap, ca sa-mi apar podoaba capilara de praful cazut din plafonul inalt ce ducea in podul casei inalte, boieresti, podoaba proaspat spalata si uscata la aeroterma, fiindca nu ajunsesem inca la beneficiile foenului, deoarece mama a ales sa achizitioneze de la polonez un aspirator, mai util ei in casa aceea mare si inalta, boiereasca.
O mana dreapta am pus-o pe televizorul cu lampi, Opera, alb-negru ca sa-i spun lui Elen ca stiu prea bine ca intre coastele ei, ca un junghi, ii sta copilul care lacrimeaza. Am vazut-o. Si sa-i mai spun ca nu turnul de sticla in spatele caruia te expui iti da puterea, ci slabiciunea ta te face sa fii invincibila si ca puterea profita de pe urma sprijinului tau.
Dar e numai alegerea ta, asadar, sa-ti mearga netul de sa-ti sara fulgii :)