joi, 31 octombrie 2013

Culoare



Am decis să schimb traseul. Atât mi-a stat mie în putere să fac, daca tot n-am reuşit să mă schimb pe mine cu una mai bună şi mai de succes. Cât despre ceilalţi, nici pomeneală.
Nu ştiam dacă ar trebui să mă simt jenată de faptul că-mi plac micii, sau revoltată de asocierea acestui brand de bun gust, cu cel de neam prost. Aici deschid  o paranteză şi le transmit celor de la mc’donalds sincere condoleanţe! Şi închid paranteza, mărturisind că decizia mea de a lungi traseul cu încă o statie, a echivalat cu proverbiala trecere din lac în puţ.
Unul cu plopi. Al căror aer odată respirat, avea darul de a scoate din sertare de memorie la fel de bine încuiate ca şi casetele de valori de la bancă, oricare ar fi ea, amintiri de om. Bunăoara ieri mi-am amintit de privilegiul de care m-am bucurat prin anii 90, când la un post de televiziune, probabil TVR, l-am văzut şi l-am ascultat pe omul de 100 de ani. Venise pe lume în prag de secol 20 şi se pregătea s-o părăseasca în prag de secol 21. Întâmplator sau nu, omul vorbea româneşte şi era ca un copac ce-şi poartă, maiestuos,  istoria înscrisă în esenţa sa.
L-a întrebat reportera-despre care nu-mi amintesc nimic altceva decât faptul că-i datorez privilegiul acestei lecţii de istorie vie-ce s-a schimbat în tot acest secol. Omul a tras aer în piept, a oftat şi a spus “Cuvântul”. Oamenii nu mai au cuvânt. În tinereţea mea erau suficiente, la finalul unor negocieri ori înţelegeri, cuvântul dat şi strângerea de mâna. Aveau valoarea sfântă a unui legământ de onoare. Acum te acoperi în contracte, acte adiţionale la contract, clauze şi norme de drept şi tot degeaba…oamenii nu mai au Cuvânt.

Am intrat în mica prăvălie de pe strada Pictor Theodor Aman, ca într-un sertar de secol 20 plin cu marfă de secol 21. Am vrut să-mi cumpăr ţigări. A fost destul de dificil.  Prin simpla sa prezenţă fizică, materializare a înseşi ideii de simplitate, automatul pentru cafea transformase locul în unul aglomerat. Situaţia aceasta mi-a aglomerat şi mie gândurile cu întrebarea “oare cum or arăta peste 100 de ani memoriile unui cafegiu?”
Mi-am făcut loc printre codaşii de la cafea pănă am ajuns la vitrina-baricadă de dincolo de care se afla vănzătorul patron. Şi în faţa căreia am rămas inmarmurită. Priveam fascinată la mişcările manuale ale pisicii amuletă ce avea înscris pe laba stângă, cuvântul BANI.
-Doriţi ceva? m-a întrebat vânzătorul pe un ton care îmi vorbea despre  faptul că, în conformitate cu sistemul lui de valori, căpăt valoare abia dupa ce îi devin clientă.
-Un sanviş cu şnitel vienez, vă rog. Mi-ar prinde bine o astfel de infuzie de capital European acum că dvs.,  aplicând principiul de pilda lui Midas, BANII nu va mai sunt de nici un folos. Miau….

 Recunosc, nu am proprietatea cuvintelor. Pentru cei ce au proprietatea cuvintelor, totul este simplu. Vezi Oana Pellea :) Eu am o existenta complicata. Poate de aceea am ajuns la concluzia ca nici cuvintele nu ma au in proprietatea lor. Dar imi place sa cred ca sunt, totusi, un om de Cuvant. La naiba, stiu, nu cred!

Asa si culoarea. Culoarea e simpla, nuanta e complicata. Dar tocmai de aceea usor de explicat pe intelesul tuturor. Ideea este ca cel mai sarac om ce si-a trait viata intr-un imperiu, tot e mai bogat ca cel mai bogat om care si-a trait viata in tara bordeielor. Metaforic vorbind si intelegand prin prefixul bor~, o abreviere de tot ~catul. Intr-o expimare plastica si intelegand prin sufixul cu pricina, englezescul verbului a taia.
Fiindca de aceea sunt englezii cei mai imperiali dintre imperiali, ca ei au scris si rescris istorii si religii si istoria religiilor :) Si nu-ti cere nimeni sa schimbi istoria, idiotule, dar macar asumati-o pe a ta!
Poate ca tara asta a fost candva comitatul hobbitilor-nimic mai placut, mai bland si mai frumos-dar asupra ei a cazut, ca un blestem, gainatul unui zburator mirosind a povesti ale unor triburi de pastori straini. Iar hobbitii atat de uimiti s-au uitat la ce s-a abatut asupra lor din cer, incat s-au uitat.
Magia cuvintelor fermecate "Ridica-te, Gheorghe! Ridica-te, Ioane", s-a pierdut...

High, George, high, John, hi :)

miercuri, 30 octombrie 2013

Un fluture pe rană

Unde rana e urma lăsată de interferența dintre organismele macroscopice ale precambrianului cu civilizația de tip Ayn Rand, ințeleasă ca fiind, citez: "...procesul de eliberare a omului de oameni".
Scris cioplit  fără ochelari dar cu dex în loc de stilou, wikipedia în loc de cerneală și fluture desenat cu sânge de suflet de aur verde.


marți, 29 octombrie 2013

2013

Ultimul astfel de performance la care participasem, îi avusese ca temă pe cei şase, cei trei ori doi, cei doisprezece (având în vedere faptul că fiecare îşi avea umbra cu el/ea), cei treisprezece, având în vedere faptul că unul se afla deja la stadiul de sfânta treime, cei noi doi, cel unu: ”UŞA”, un fenomenal spectacol al unor uşi închis-deschise, din şi prin care am trecut ca o boare de primăvară târzie.



luni, 28 octombrie 2013

Fart management

”Încăperea unde lucrez, cunoscută sub denumirea de birou, se află în incinta unui hotel, la demisolul acestuia. Prin ferestrele încăperii se văd doar picioarele și bagajele trecătorilor. Exact așa, ca în "cow and chicken". Dacă mintea nu mi-ar fi ocupată cu povești țesute din informatia scrisă pe bonurile fiscale, chitanțele și facturile pfa-lor și srl-lor, aș scrie despre jumătățile de trecători, ca despre niște jumătăți de măsură, sau reduceri de preț. De prêt a porter, desigur...
Povești haute couture țes în pauza de țigară, unde, de pe terasa hotelului trăiesc iluzia că toată lumea e a mea.
Hotelul acesta este bântuit de călători aflați în tranzit. La propriu și la figurat. Așa a fost el proiectat, probabil că la cererea clientului/patron. Are două săli pentru conferințe, workshopuri, dream team, team building și alte astfel de moațe pentru păr. Venus și Saturn.
Sunt zile când sala Venus este luată cu asalt de domnițe descrise de partea lor de mai sus de brâu, ca fiind un cv, un stil, un parfum, un brand. În zilele Venus, holul hotelului răsună de soneriile telefoanelor, țoncănit de tocuri și de întrebarea “unde este toaleta?”.
Zilele cu soț, acelea în care sala Saturn este luată cu asalt de electricieni aflați acolo în scopul autorizării lor profesionale, sunt niște zile silențioase. Prezența lor se face remarcata prin miros.
La prima astfel de experiență, am crezut că la hotel au fost cazați bizonii americani, aia de s-a vorbit despre ei și la televizor, cei ce-au populat și primenit șeptelul autohton. După trei zile de occupy Saturn, tot ce știam despre băieți era că au digestia bună, metabolism beton, arderi complete și unul și același tabiet: cafeaua, țigara și ziarul.
Ușurați-vă voi, măi greilor! Că eu pot să aștept până seara când ajung acasă, unde pot să mă revărs in peace :)
Azi, la sala Jupiter era anunțată (simplu) acțiunea "Bella Romania". A fost cum să zic...în acord cu plăcutele organoleptice (în particularitatea autorului), insipid, inodor și incolor emoticon smile
Inspirați, expirați...”

duminică, 27 octombrie 2013

Zwei stein



Atunci cand selectez pe language bar limba engleza, laptopul meu scrie romaneste. Cand aleg RO, scrie in germana. Are ß, are ¨, are y din z si z din y, dar n-are cratima. Sau e atat de bine ascunsa, incat nu reusesc s-o gasesc.
Dar altceva doream sa zic. Sa povestesc despre visul meu de azinoapte. Se facea ca eram in piateta din Sélestat, la masa cu ai mei. Cafea, toamna senina , aer cald, copac martor, piatra cubica, boutique du pain, un vis pe care il traiam cu fiecare celula a AND-lui meu, cu fiecare por al pielii mele, cu fiecare neuron si la care nu voiam sa renunt in nici un chip, dar la care am renuntat odata cu interventia in visul meu a visului lui, al tertului, celui ce a transformat totul intr-un menage a trois visual. Tertul acesta isi schimba chipul functie de ora de vara sau de iarna a visatorului, eu fiind una traumatizata-apropos de germanitatea tastaturii-de elementele multimii celor cu port ilegal de sex barbatesc.
Vis a vis de visul meu, se visa un vis de prim ministru in functie. In functie de consoarta lui.
Nu-mi mai pasa de toate cate se pot intampla vis a vis de mine si va jur ca nu-mi mai ieseam din visul meu ca sa intru in visul lui, daca nu mi se oferea ocazia unica de a-l lua de mana pe Tert si de a-l traversa piateta aproape plutind, intr-o senzatie de beatitudine de cateva clipe, dar care au valoarea unei vesnicii :)
Daciana, sora mea, nu stiu cum te-ai sculat tu in dimineata asta, dar eu  m-am sculat usurata de-o stafeta. De tine depinde totul!
Mai pe la pranz, la casa la Cora, doi frati calugari, frati de tata si la propriu si la figurat, asteptau sa-si plateasca noua achizitie, o sticla de pepsi twist. Erau insotiti de tatal lor biologic, caruia eu i-am aplicat mental judecata de apoi, judecand dupa pozitia lor la coada:
“Bravo, amice. Vaz ca tie ti-a placut viata, ti-ai trait-o, ai doi flacai mandri ca brazii, sanatosi si voinici, buni de carne. Ce-ai pazit de i-ai lasat sa se rataceasca intr-o viata de privatiuni? Au nu cumva tocmai matale i-ai condus pana la usa manastirii? Nu te-ai gandit o clipa la dezechilibrul cauzat naturii prin veriga lipsa? Precis ca doua femei isi plang acum, pe undeva prin lume, soarta de a nu-si fi gasit jumatatea. Sfertul, arcul de cerc, raza, punctul, constanta”…

Visul acesta este unul generat pe fondul lipsei de identitate, iar in cazul unei identitati asumate, insusite, pe fondul lipsei de autoritate. Deci, d-le Poe, poezia nu poate tine loc de discurs politic, dar discursul politic, d-le Eco, poate fi unul poetic :) Si daca tot va fluturati prin visele mele cautandu-va, faceti bine si cititi ce scriu aici, ca pentru voi scriu, nu pentru mine :)

sâmbătă, 26 octombrie 2013

20

În după amiaza aceasta m-am răsfăţat aşa cum de multă vreme n-am mai făcut-o, cu câteva ore bune de somn. Mă doare capul! Am visat visul Sfântului Dumitru!
Eram un OM atacat de armate de zombie (armate de armată şi armate de cretini).
Sau poate că am visat visul bugetului de stat. Eram tot un om, aka contribuabilul, vânat de foamea şi setea bugetarilor*.

*o invenţie a lor despre ei înşişi.

joi, 24 octombrie 2013

21



Cinci si jumatate. Invariabil, cu precizia unui desteptator, deschid ochii. Pana pe la sase, ora de cafea, ma readaptez geometriei,  fizicii si fiziologiei.  La sase  constat ca nu mai am hartie pentru filtrul de cafea, asa ca pun ibricul cu apa pe foc, imi aprind o tigara si ma refugiez in baie,  templul unde in fiecare zi si noapte, indeplinesc unul si acelasi ritual dedicat zeului  Viu si zeitei Viata.
Odata ce mi-am recapatat prospetimea respiratiei, ma intorc in bucatarie, templul unde indeplinesc zilnic ritualuri de potolire pentru demonii Foame si Sete. Constat ca nu am din ce sa-i pregatesc pachet fiica-mii, astfel incat deschid cutia Pandorei si ii cant waga waga zeului Bani,  laudat fie-i numele, inmiindu-se ca ciupercile dupa ploaie!
Rasfoiesc niscaiva pagini virtuale, buna dimineata , inchid laptopul, ma imbrac si ies din casa. Pornesc spre capatul de linie, aflat la o statie distanta de blocul unde locuiesc, in speranta ca pot astfel evita sa mai impart acelasi spatiu cu vietati total dezumanizate, aflate  intr-o continua cautare a ceva ce pare a fi pierdut pentru totdeauna. Mai ieri dialogam mental cu o astfel de fiinta, in 268. L-am intrebat cine este si de ce a ajuns in halul acela fara de hal. “In nemernicia mea de caine turbat…”Bastos, prietene, canta la alta masa! Probabil ca doamna de pe scaunul din dreapta mea se intreba ce anume gasesc de ras la acea imagine a nedumnezeirii. Asta in timp ce imi priveam chipul in oglinda geamului ce ne despartea si imi admiram parul rosu, vopsit natural, cu henna, nuanta burgundy.
Cobor la Kogalniceanu, traversez si ma indrept spre Buzesti, pe strazi umblate si acum ca si atunci cand, fetita fiind, visam la visul meu de acasa. E frumoasa casa parohiala! Precis ca dincolo de perdeaua in nuanta de caisa, la lumina blanda a lampii asezate intre fotolii, Dumnezeu se amuza copios citind ce am scris eu despre el, in penultima mea postare. La doar doi pasi, Dumnezeu a iesit din casa parohiala si a luat chipul gradinii din curtea bisericii si pe cel al usii inchise, din fata careia tanara ce dorea sa-i treaca pragul s-a intors usor dezamagita.
La naiba! Sunt aici, chiar nu ma vezi?! striga Dumnezeu din fiecare miez de rosu, de  galben, de verde , de alb, de piatra de pamant de pom de toamna. Pret de un oftat si Dumnezeu s-a intrupat in spatele perdelutei de la bucataria unde femeia iubita de barbatul ei, isi bea cafeaua, rontaia un biscuit si apoi, incet, fara urma de graba si nebantuita de duhul Saraciei, isi imbraca straiul sfintei Bucurie si isi promise ca da, asa este, orice zid isi are vulnerabilitatea in grafitti si orice usa inchisa isi are cheia in Cuvant.

miercuri, 23 octombrie 2013

A fi dus



Am fost crescută şi educată în cultura bau-bau-lui. Hai nu te mai da deştept, la fel ai fost crescut şi tu! Şi tu, şi tu, şi tu, şi tu, şi tu...
Doar că unii dintre noi au întrebat. S-au întrebat, au căutat un răspuns care să reuşească să le umple golul lăsat de cultura bau-bau-lui în sufletele şi în conştiinţele lor. Deoarece cultura bau-bau-lui se hraneşte cu inocenţă. Unii s-au oprit din întrebat odată ce au găsit un răspuns confortabil pentru ei. Unii….mă rog, nu e treaba mea ce alegeri au făcut unii sau alţii.
Nu ţin minte să le fi pus prea multe întrebări părinţilor mei (bunici nu am avut) şi, în general, conştient sau inconştient, ca să evit certuri, discuţii şi pedepse, ziceam ca ei dar făceam ca mine. Mai târziu, mult mai tărziu, abia după ce l-am întrebat şi pe ultimul om iar el nu a ştiut sa-mi răspundă, am ajuns cu întrebarea la sfinţii părinţi. Oameni şi ei….păna cand căutarile mele m-au condus la cel ce mi-a devenit duhovnic. Şi pe care, la un moment dat, l-am renegat. Pentru ca inocenţa de mult pierduta se tranformase în tot acest timp, în experienţă. I-am zis ceea ce am avut de zis, iar el mi-a zis că mă încearcă diavolul, dar că să nu disper, ca toate, inclusiv încercările mele, sunt de la dumnezeu.
-Diavolul e de la Dumnezeu? l-am întrebat o ultimă întrebare.
-Da.
-Atunci să mă încerce!
Şi m-a încercat. Ecuatorial şi polar, conducându-mă printr-o paralelorealitate de 360 de grade ce ne-a săltat, prin culminaţie superioară, într-o suprarealitate de a dreptul meridiană. Întreaga călătorie a fost una a bunului plac.
-Îti place ce vezi?
-Da, nu, da, nu, da , nu…deci Dumnezeu nu este un lac de decantare şi nici o groapă de gunoi şi nici nu se mai lasă pentru multă vreme săpat (nici la propriu nici la figurat) de interesele meschine ale unor oameni mici, atat de mici căt nişte unelete pentru locuri de muncă otrăvite şi otravitoare.
-Nu pentru multă vreme. De altfel a dat tot felul de semne. Ai simţit vreunul?
-Tzunamiul din Sumatra…m-a trântit efectiv la pământ. A fost un copleşitor sentiment de Recunoaştere. Dar de ce in Sumatra?
-Simplu! Dumnezeu este ca un Câine maidanez, adică fără stăpân. Dacă îl deranjeză sau îl supără un purice pe la ureche, mai întâi îşi ridică piciorul din spate, ca să se scarpine.
Aţi înţeles, copii :)

luni, 21 octombrie 2013

Degustare

Am testat şi eu platforma wordpress. Hmmm, m-am simţit din nou ca în clasa întâi, când nu ştiam să scriu şi să citesc, dar aveam la pachet cei şapte ani de acasă :)

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Buletin de analiză

Respir.
Mă mişc. Acţionez.
Gândesc. În felul meu, dar gândesc. Judec.
Dorm.
Visez. Fumez.
Simt. Plăcere, disconfort, câteodată durere. Bucuria, tristeţea, enervarea, extazul :)
Zâmbesc si rad.
Tac, vorbesc. Am voce, văd, aud.
Mănânc si beau. Diger. Mă hrănesc.
Muncesc. Anticipez, organizez, controlez, cenzurez, citesc si scriu.
Învăţ.
Creez.
Iubesc.
Crezi că mă interesează vreun pic ce nivel de colesterol ar măsura sângele meu în eprubeta ta?

vineri, 18 octombrie 2013

ß

Azi, omuletul verde de la semafor nu mai avea cap! I-l luasera niste tipi de la un salon de tatuaj, cu reclama lor. De fapt, unul. Ma gandeam ca daca nu mi-as fi cheltuit ultimii cinci lei pe doi melci cu nuca si cacao, as fi intrat in primul salon de tatuaj ce-mi iesea in cale si i-as fi cerut tipului sa-mi scrie ceva pe frunte. L-as fi intrebat daca scrie si cu banii la salariu, sau cu plata in natura. Mai bine in natura, ca doar ii dadeam pielea mea in care sa-si infiga el acul, doua chestii foarte foarte naturale. Si pielea si acul. La finalul acestei actiuni copulative, pe fruntea mea ar fi scris nu banat, dar: "Cine face ca mine, ca mine sa pateasca! Semnat: Tara lui Andrei" :)
Imi vine sa rad cand scriu nazbatiile astea, si chiar rad cu pofta. Ceva mai devreme ma luptam cu lacrimile, spunandu-le sa stea la locul lor, ca eu, incepand de acum, imi inchiriez obrazul scump, cu un pret pe mm patrat pe care ele n-ar avea bani sa-l plateasca. Mai scrisesem despre mine, odata, ca echilibrul meu este suma tuturor extremelor de stare idealista in materialismu-mi. Asa ca planeta, de la desertul saharian la desertul polar :) Azi, insa, mi-am lucrat muschii echilibrului pana cand am intins zona temperata.
Acum, ca polii s-au contopit si planeta nu mai este ca o minge de fotbal, ci ca o placa mangaiata de un ac, imi vine sa te intreb "tu cine iti imaginezi ca esti" :)



miercuri, 16 octombrie 2013

Draga jurnalule,

La finalul filmului am plecat spre casa. Eram asa de ostenita, incat simteam ca am devenit imponderabila. Pluteam pe strazi, pe muzica lui cranberries, stravezie si invizibila. Nu deranjam pe nimeni si nimeni nu ma mai deranja. Ma impacasem cu zambetul meu salvator si traiam bucuria unei seri de ajun. Casa era pregatita, doar pe mine ma astepta. Fetita cu chibriturile care sa aprinda focul in semineu, pe polita de deasupra caruia, printre amintiri cu asteptari si dorinte, se gasea scrisoarea catre mos craciun. Visam in spatiul divin. Inca o adiere si traversez.  O adiere de toamna, un pod al mogosoaiei , o punte intre aiciacum si atunciacolo.
Visam in….pula mea as fi zis cu naduf ca reactie la claxonul troleibuzului, daca as fi fost barbat dar nu sunt si n-am fost nici macar in calea lui, ci pe calea victoriei colt cu occidentului.





The end



Imediat dupa aceea am trecut pe la un ghiseu unde intransigenta era, totusi,  dovada de profesionalism. Asta m-a mai remontat putin, dar doar putin pentru ca, la numai cateva momente, am trait pe viu, pentru a dumnezeu stie a cata oara, umilinta de a fi data ca exemplu pozitiv unor contravenienti care mai si stricau atmosfera si aerul prin intreaga lor prezenta, de catre controlorii platiti ca sa aplice legea, dar care au gasit de cuviinta sa-si arate clementa fata de categoria asta de calatori  (clandestini, de felul lor, pe atat de clandestini pe cat de avortoni).
Pe controlori i-am reclamat pe site-ul RATB, dar casierei de la banca i-am mai dat o sansa. Totusi, nu vreau sa fiu tocmai eu cea care aplica legea nescrisa conform careia nici o fapta buna nu ramane nepedepsita :).
Sunt franta! Ca o pisica rupta...