luni, 20 octombrie 2014

Pe viață și pe moarte

Am zis! Sunt propriul meu păcat, propria mea minciună. I can live with that for the rest of my life. And I swear I will rejoice...

joi, 16 octombrie 2014

Selecție


 Îmi plac filmele cu Diavol! Avocatul Diavolului, Diavolul se îmbracă de la Prada, chiar și Constantine. Îmi place Diavolul pentru că are standarde înalte, are clasă, are stil, eleganță, nu ca Dumnezeu care atunci când vrea să îl piardă pe om, îi ia mințile.
Îmi place Diavolul pentru că are Discipoli inteligenți, culți, eleganți, educați, talentați. Și îl Respect pentru că are limitele Lui de toleranță și răbdare. Nici nu-și permite să piardă teren, nici nu-și pune în pericol activul bugetului de venituri și cheltuieli, cu tot felul de gâsculițe și maimuțoi.




miercuri, 15 octombrie 2014

Aerian

Nici eu nu am știut de la început. Sau am uitat, dar mi-am amintit. Știi, atmosfera acestei Planete nu este alcătuită numai din azot, oxigen și alte elemente chimice, dar și din informație. Gând, sunet, memorie, vibrație. Astfel încât, când inspiri atmosfera Planetei, e foarte posibil să-ți intre pe nas o informație pe care un creier aerisit, s-o poată procesa până în vârful degetelor ce o scriu atunci când depărtarea invită la tăcere:

luni, 13 octombrie 2014

Luni

Azi îmi iau Converșii la purtare. Mă așteaptă lungul drum al zilei către noapte. Au tipii de la Phoenix un vers în ”Zori de zi”: Oamenii văd oamenii. Ceea ce vă urez și vouă.


sâmbătă, 11 octombrie 2014

Să nu uit



De ce s-ar numi niște pantofi de dama, Napoleon? De ce? Din piele, e drept, dar Napoleon?! Cum să-mi bag eu picioarele în Napoleon? Cum? Dar poate vreau să mi le bag în Waterloo sau, și mai bine, în Rodrigo Díaz de Vivar. Știe careva unde pot să găsesc încălțăminte El Cid?
Pentru că nici la Cocor și nici la Eva nu am găsit, Magazinul București e la pămant, iar Romarta e doar o tristă amintire. Mi-e dor de lucrurile gospodărești de la El Corte Inglés!
Cred că o să-mi bag picioarele în ea de Ziuă Mondială a Sănătății Mintale.

duminică, 5 octombrie 2014

Nimic

Naiba să-i înțelegă pe scriitori! Primul a fost Caraman. El a dat buzna în viața mea la blog și s-a ținut de capul meu să-i comand cartea, până i-am cumpărat-o. Apoi, că să-i dau feedback, că îl interesează părerea mea. Datorită lui mi-am creat contul de facebook, ca să-i dau omului ce și-a cerut. Și i-am dat. Pe măsura grosimii cotorului de carte. M-am ales pe chestia asta, mai întâi cu un unfriend și în final cu ditai block-ul.
Al doilea a fost Mugur Grosu. De data aceasta eu am dat buzna în contul lui, dar numai pentru că în loc să-și vadă, în pana lui, de poezie, alerga ca despletitul după muze nepieptănate. Cea mai ciufulită a fost Hala Matache. Hai mă', ce dracu'! Cu el a fost OK, pace pace între două carapace: un like, un ignore.
Au mai fost și alți scriitori, unii mai talentați ca ceilalți, fiecare după numele lui. Respect, ce să zic. Pentru alegerile pe care le-au facut, dar cu care nu am fost întotdeauna de acord.
De la Silviu Dancu m-am ales cu un covrigel ca dedicație pe cartea cu Moș Craciun și cu o atingere de matase a obrazului întors la pupat. Pe el nu l-am ucis, dar etimologic vorbind, l-am omorât cu zi-le!

miercuri, 1 octombrie 2014

Bolta palatină


M-a întrebat aseară Mihai ce decizie aș lua eu dacă aș fi în locul lui, în jocul pe care îl joacă. El, ca  luptător al Ordinii, pe de-o parte și de pe partea cealaltă, niște mutanți care își negociau condițiile de existență. N-am așteptat să termine expunerea și i-am zis:
-Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești....elimină-i!
Și imediat mi-am argumentat decizia, printr-o suprapunere a jocului virtual pe jocul real, de la noi de la bloc, unde niște mutanți rezultați ai experimentului numit  ”comunism”, mi-au facut zilele fripte. Niște mutanți a căror contribuție la comunitate este în cel mai fericit caz zero, dar care de regula este minus, unicul lor plus fiind zgomotul, violența verbală, scandalul, amenințarea și gunoiul.
Mihai a râs și mi-a pus:
-Stai, că nu m-ai lăsat să termin povestea. Tot ce am eu de făcut, in acest moment al jocului, este să raportez sau nu superiorului , despre existența cuibului de mutanți, pe care l-am descopertit în timpul raidului.
-Ah, nu ești tu superiorul? Nașpa, fiule! Ieși din jocul acesta și intră în unul nou, unde superiorul ești tu. Că de aceea Henric al VIII-lea a fost Henric al VIII-lea și a eliminat pe cine a vrut mușchiul lui, fara să-l tragă nimeni la răspundere, nici măcar istoria. Și de aceea, fiică-sa the one of England...
-OK, a râs Mihai, m-ai ajutat destul.
M-a concediat din rolul de consilier de taină in ale jocului și m-a rugat să-i pregătesc niște sanvișuri, la care probabil că mă pricep mai bine :)

În dimineața aceasta, mergând spre locul de muncă, mă gândeam că și eu tot o mutantă sunt. M-am născut la maternitatea Caritas, am copilărit pe strada Theodor Speranția, pe Calea Griviței, Râul Doamnei, Drumul Taberei și in mod absolut întamplător azi am ajuns pe cea mai vie Stradă din București. Între Bulevardul Magheru și Calea Victoriei. Nimeni nu era pe strada George Enescu. Asta o făcea să fie vie. Niște constructori care lucrau la o casă iubitoare de lumină naturală, judecând după ferestrele dese,  cu unghi drept și arc de cerc, și eu. În stânga Biserica Alba și magazinul Braiconf. În dreapta, Gentlemen's Barber  și  Terminus Bar, geamănul  lui Primus Pub.
Din Calea Victoriei am cotit dreapta, spre Piata Amzei, la vechea patiserie, de unde mi-am cumparat, cu carne, cu spanac si cu praz, cata placinta am putut eu sa duc. Pe mine cand ma incearca moartea, eu mananc. Abia asta este povestea Pomenii: despre ce iti dai tu tie, mortii tale. Si a rapsodiei...
Ca sa nu uit de unde am plecat, azi dimineata mi-am notat in carnetel graffiti-ul de pe gardul santierului de la metrou : "cand visele devin realitate, nu te vreau departe"